Valencia – jefuitorii de turiști nu au suflet!

Acum câtiva ani am descoperit că băieții mei apreciau mult mai mult timpul dedicat de părinți individual, lor și excursiile 1:1 decât pe cele de grup. Așa că mi-am promis ca de fiecare dată când pot, să plec cu unul dintre ei într-o mică excursie… Am avut o oarecare rutină după care a venit pandemia și mi-am pierdut acest obicei. De aceea excursia aceasta cu Horia la Valencia era foarte importantă pentru amândoi, am planificat din timp acel week-end extins și așteptam cu nerăbdare momentul. M-am asigurat ca am toate hârtiile necesare să-l scot din țară, m-am documentat și gata – Valencia, venim!

Fusesem acolo în urmă cu mulți ani, aveam amintiri frumoase și mi-am spus că orașul are ce să ne ofere pentru un week-end extins. Dar știți cum e, socoteala de acasă… Azi, la o lună de la eveniment pot scrie despre ce mi s-a întâmplat.

Ajunși pe aeroport în Valencia am avut o prima surpriza neplăcută – haos la controlul pașapoartelor. Doi polițiști de frontieră la 200 de persoane, mai trecusem prin povestea asta la New York și am stat atunci două ore dar acum îl aveam și pe Horia cu mine, noroc că nivelul lui de toleranță în ziua aceea era mare. Degringoladă, vin pasagerii unui alt avion, se creează un culoar, se intră în față…nimeni nu mai înțelege nimic. Românii călătoresc în Spania cu cartea de identitate motiv pentru care nu puteau trece pe la statiile automate, de aici și coada…iar eu nu puteam să trec pentru că în Spania, spre deosebire de Elveția de exemplu, nu poți trece cu minori pe la stațiile automate de verificare a pașapoartelor.

Pierd taxiul rezervat care nu m-a putut aștepta decât 45 de minute dar până la urmă ajungem cu bine la hotelul Barcelo. Acum, după ani de călătorii trebuie să știți că mi-am dezvoltat niște obiceiuri bune, preventiv îmi las pașaportul și ce mai consider valoros prin seif. In ziua aceea însă, preocupată să nu mai pierd timpul inutil și să afectez programul zilei, am respectat doar jumătate din rutină – adică doar pașaportul și ceva cash a rămas în seif – restul în rucsacul meu roșu lucrat manual de Roncea Sebastian, rucsac de care eram nedespărțită de când l-am primit cadou de ziua mea.

Petrecem o primă zi minunată în Valencia, sunt fericită, puștiul fericit și el și ca să terminăm seara frumos la un pahar de limonadă pentru el și Sangria pentru mine, insist să luăm cina la restaurantul Haus San Vicente de pe Calle de San Vicente Martir 19. Aleg o masă în interiorul restaurantului între bar si un alt rând de mese. Servirea e rapidă, ne delectăm cu bunătăți și realizez că mă simt fericită. De fiecare dată când simt asta mă cuprinde însă teama că ceva ar putea strica starea, momentul. Și da acel ceva vine, e un mesaj de la o rudă îndepărtată, mă anunță pe Messenger că a decedat cineva cunoscut. Preocupată de această veste dau niște telefoane în țară nu înainte de a face semn chelnerului să-mi aducă nota.

Și atunci îmi arunc privirea sub masă și îngheț. Îmi dispăruse rucsacul preferat și toată lumea mea din interiorul său: poza cu copiii de o purtam în portofelul de piele verde de care mă lega o amintire frumoasă, cardul cu You Matter pe care mi-l dăduse Simona Baciu cândva, CI, permis, talon, carduri, cash, încărcător de telefon, pelerine de ploaie (deh ca o mamă prevăzătoare ce sunt), rujul preferat (asta că tot se întreba recent Mihai Vasilescu despre ce purtăm în gențile uriașe noi femeile), cardul de la camera de hotel cu adresa si numarul camerei pe plic…

Prima reacție? Panică! Refuz să cred ce mi se întâmplă. Observ camerele de luat vederi și alertez personalul care într-o primă fază se uită prin mine, impasibil. Îi rog să sune la poliție. Nimic. Il văd pe patron, deduc asta pentru ca era singurul care striga pe acolo când la unul când la altul cum se uită pe telefon la camere și brusc îl muștruluiește pe chelnerul ce ne-a servit. Mă ignoră, nu vrea să îmi arate ce se vede pe camere. Sun la 112. Mi se spune să merg la secția de poliție a cartierului care e la vreo 10 minute de mers cu mașina. Preocupată să judec calm și să blochez instant toate cardurile la call centere unde la ora 22:00 dai doar de IVR-uri – văd cum copilul meu face brusc un atac de panică și tremură incontrolabil. Cu el în brațe, accept în mintea mea pierderea și îmi recapăt calmul, asta îl va calma și pe el.

O doamnă, clientă vede ce se întâmplă, vine la mine și îmi spune că e important că eu și copilul suntem safe… Apreciez gestul ei. Restul își servesc impasibili cina. Suntem safe, calmează-te, îmi spun.

Sun la hotel să îi avertizez că cineva ar putea să-mi acceseze camera și să blocheze cardul. Doamne bine că am pașapoartele, telefonul și că nu am fost agresați fizic. Air tagul de la chei a rămas la hotel, dacă l-aș fi avut in rucsac, oare aș fi mers în urmărire? Cu un copil după mine, nu.

Între timp drama mea devine deranjantă pentru patron care îmi spune ca aceste lucruri se întâmplă frecvent, îmi confirmă că pe camere a văzut un cuplu care se prefăcea că studiază meniul iar când eu am primit vestea cea proastă și vorbeam la telefon, au operat. M-a descurajat să merg la poliție, mi-a spus ca infractorii știu că dacă paguba e mai mică de 700 EUR poliția nu se deranjează și oricum turiștii nu își prelungesc șederea ca să se prezinte în justiție conform procedurii de aici. I-am spus ca nu am cu ce să-i platesc cina și mi-a spus că nu este o problemă. Mi-a dat 30 EUR ca să mă pot întoarce la hotel sau să merg la poliție. A respirat ușurat când m-a văzut plecată și tot timpul am avut senzația că îi cunoștea pe hoți. Las aici singura fotografie pe care am facut-o înainte de incident, în restaurant (atenție la cuplul de la geam).

Mă îndrept spre prima stație de taxi și aleg să merg la Poliție, nu am mari speranțe dar măcar să dau o declarație despre furt. Ajung pe o stradă întunecoasă la adresa recomandată de cei de la 112, un ofițer mă întâmpină, nu înțelege engleza dar eu înțeleg spaniola lui – îmi spune că ei tocmai închid și să mă duc eu frumușel la o altă secție cu program non stop. Îi explic că am fost jefuită, că nu am bani să merg la o altă secție, dă din umeri. Plec revoltată, e noapte, zona e ciudată și oricum suntem speriați și de umbra noastră.

Noroc cu Revolut, inițiez emiterea unui nou card virtual și chem un Uber care să mă ducă la hotel. În Valencia Uberul nu prea funcționează, oricum în aplicație opțiunea unu e să chemi un taxi – ceea ce am făcut până la urmă. Ajungem la hotel, ni se dă cardul nou dar mărturisesc că tot am pus un scaun în ușa în noapte aia ca în delegațiile mele de odinioară în Egipt când personaje înarmate păzeau fiecare etaj de hotel…

Copilul adoarme rapid, fără vise sau coșmaruri – ce bine. Eu însă sun o prietenă care stă de ceva ani în Barcelona care să aflu dacă am vreo șansă să rezolv ceva mergând la poliție. Îmi povestește cum i-a fost spart apartamentul din centrul Barcelonei și i-au luat tot și poliția nu a ajutat-o cu nimic… îmi povestește că asta e Spania zilelor noastre și că nu e zi în Barcelona în care să nu audă turiști urlând că au fost prădați. Aud povești cu bărbați injectați în braț ca să le pice Hublot-ul de pe mână sau fete jefuite instant de genți de hoți ce se fac nevăzuți rapid.

Încă nu mă împac cu ideea, găsesc un link pe un forum unde pot face declarația furtului online, e in spaniolă, cu Google Translate mă descurc, ajung aproape de final, sunt câteva pagini – la final când dau send se blochează glorios. E 2 a.m.

Gata, am pierdut dar refuz să pierd amintirile frumoase pe care mi le pot crea cu Horia mâine și poimâine. Dimineață mă trezesc zâmbitoare iar Horia mă admiră că am trecut peste, îi explic cum voi reface/recupera fiecare act/obiect pierdut și el spune: Mami, asta-i spiritul care trebuie!

Ne distrăm în următoarele zile dar suntem atât de vigilenți și temători cu cei din jur… Mă uit cum își țin femeile din Valencia gențile – toate sunt genți pe diagonală, lipite strâns de corp… păcat că nu mi-a sărit asta în ochi mai devreme.

Ce am învățat?

• Pașaportul rămâne întodeauna la hotel.
• Revolut e sfânt, il poți bloca instant si reemite alt card virtual cu condiția să fii încă în posesia telefonului.
• În caz de furt, telefonul ți-e mai prețios decât cash-ul – păzește-l bine.
• Nu mai umbla cu rucsac ca turist, e ca și cum ți-ai scris ȚINTĂ pe spate. Alege genți care nu bat la ochi, in diagonală.
• Nu purta branduri, bijuterii ce sar în ochi.
• Lasă-ți mereu o rezervă de bani/carduri la hotel.
• Rămâi vigilent, indiferent cât de bine te simți.
• Iar dacă ai un copil cu tine, nu-l scapa din ochi, ce e normal la tine acasă poate să genereze drame în alte tări.
• Bucureștiul, așa cum e el hulit, e safe.

La coadă în aeroport în drum spre casă, doi români povestesc cum soțul observă pe stradă în Valencia cum un individ umbla la rucsacul soției – soțul infige o mână în ceafa hoțului și îi strigă: Ce cauți măi aici? La care hoțul răspunde în română: A, șefule n-am știut că sunteți români…

Da, am în inimă ghimpele asta – că doi hoți, bărbat și femeie, au jefuit o mamă și un copil care vorbeau românește, în mijlocul unui restaurant plin de turiști din toate tările. Iar dacă hoții erau români .. știți ce se spune – ”karma is a bitch!” Dar deh, jefuitorii de turiști, indiferent de nație, nu au suflet…