Cu sufletul în retreat

N-am nevoie. Sunt bine. Nu mă doare nimic. Nu sufăr de nimic. Sunt chiar happy. Și apoi am atât de multe lucruri de făcut: clienți, vânzări, evenimente, copii, teme, soț, nu neapărat în ordinea asta… Cine să mai învârtă caruselul lumii mele, dacă eu nu sunt la butoane? Sufletul meu mă înțelege…
Cam asta-și spun, în general, toate persoanele când vine întrebarea: ”Ai vrea să mergi cu propriu-ți suflet într-un retreat?”

Și să spunem că-ți iei inima-n dinți și-ți cumperi un bilet solo ca să ajungi în locul acela mirific, de care nu ai niciodată timp și de care, aparent, sufletul nu are nevoie, dar hai să o facem și pe asta – și ce descoperi?
Descoperi că uneori e nevoie să fii departe de tot ceea ce cunoști și îți este familiar ca să mergi cu adevărat la o întâlnire cu sufletul tău.
Că singurătatea este doar o stare inventată de un suflet suferind care nu știe cum să-ți mai semnalizeze, în timp ce tu ești foarte important și ocupat.
Afli că dincolo de cărțile de vizită cu titluri importante se ascund suflete și sufletele au prostul obicei să acumuleze emoții, dureri nespuse, cărora le mai punem dop și le mascăm sub zâmbete instagramice. Afli că fiecare zâmbet are înțelepciunea lui și fiecare durere își caută calea spre vindecare.
- Descoperi ca ai în tine atâta empatie încât plângi mocnit de durerea altora, care, deși nu e a ta, o recunoști căci a fost a ta – cândva.
- După o vreme constați că ai plătit o sumă consistentă ca să bocești zilnic, eliberator, în timp ce niște fise cad cu zgomot în mintea și inima ta, în timpul unor workshopuri la care, în mod normal, nu ți-ar da prin cap să mergi.
- Și nu e zi din acest retreat în care să nu fi învățat ceva nou despre tine, despre barierele tale, despre durerile sau spaimele tale – le aliniezi pe toate așa cum îți vin și le privești frontal – sunt toate ale tale, erau acolo și înainte dar erai prea ocupat(ă) și prea preocupat(ă) de echilibrul tău fragil – ca să le înfrunți.
- Și dușul ăsta de emoții vine peste tine asezonat cu mic dejunuri superbe, cu coechipiere minunate, cu ”healeri” de tot felul, cu localnici buni de puși la rană, cu temple și meditație, cu masaje terapeutice sau de relaxare, cu plimbări la malul mării și dorințe puse la apusuri mirifice de soare. Atunci când mergi cu sufletul în retreat te accepți așa cum ești și, dacă încă te încăpățânezi să nu te vezi, sufletul tău de cunoște cel mai bine și te reîntoarce cu fața spre oglindă, te descompune și te recompune ca să fii onest, din nou, cu tine însuți.
- Iar dacă nu știai că – poți înota în mare doar la lumina stelelor, că te poti da cu leagăne uriașe deasupra orezăriilor, poți râde cu poftă la glumele unor necunoscute, poți mânca câte înghețate vrei, doar ești în retreat, că poți dansa după melodii imposibil de redat, poți îmbrățișa suflete care au nevoie de alinare fără să fi întâlnit acele persoane vreodată, că poți să plângi în public și e ok pentru toată lumea, că poți vibra la muzici nemaiauzite și poți face click la povești în care te oglindești – atunci nu ai fost încă în retreat cu sufletul tău.
Și ca orice minune, și retreat-ul ăsta ține și el vreo zece zile – la unii luni sau ani, norocoșii – ai ajuns la final și simți o reparație interioară pe care nu ai cerut-o, dar de care se pare că aveai nevoie. În final, evident, ai o căruță de ”voi face asta … și nu voi mai face asta” și te rogi ca măcar jumatate din lista aceea să fii capabil(ă) să o duci la îndeplinire căci nu sunt promisiuni către clienți, sau către persoanele iubite ci către tine – iar noi avem prostul obicei să nu ne prioritizam. Probabil de aceea aterizăm, instinctiv, într-un retreat din când în când – căci numai așa ne dăm timp să ne întoarcem către ceea ce ar trebui să fie cea mai iubită persoană de pe Pământ. Tu însuți.