Tailanda, locul în care timpul se măsoară altfel
M-am decis să nu scriu de data aceasta despre plajele superbe ale Tailandei, despre frumusețea insulelor, despre forfota din jurul templelor, despre mâncarea absolut delicioasă, despre cei veniți din Vest să smulgă vieții clipe interesante la vârsta pensionării la un preț imbatabil, despre puzderia de tineri aruncați în avalanșa lui ”Eu simt” sau despre despre ladyboys și alte distracții de zi dar mai ales de noapte – ce fac de obicei deliciul turistilor puși pe distracție. Nu.
Am decis să scriu de data aceasta despre locul unde timpul parcă s-a oprit în loc. Koh Panyee sau Insula Steagului. Un loc ce m-a mișcat prin simplitatea traiului de zi cu zi și prin ceea ce eu am numit a fi Școala Viselor, școala din Koh Panyee.
A fost o dată ca niciodată o familie de pescari nomazi, musulmani indonezieni. Toh Baboo se chema familia, au plecat cu bărcile lor de pescari, acum 200 de ani, împreună cu alte două familii, în căutarea unui loc bogat în pește unde își doreau să se stabilească. Cele trei familii au facut un jurământ că dacă una din ele găsește un loc cu mult pește, atunci cel care a descoperit locul va da de știre celorlalți înălțând un steag pe cel mai înalt munte din zona astfel încât ceilalți să îl vadă. Apoi s-au despărțit.
Este Toh Baboo cel ce a descoperit insula langa Puket, insula abundă de pește așa cum și-au dorit și așa cum a promis, a înălțat un steag pe cel mai înalt munte astfel încât ceilalți li s-au alăturat. De aceea, insula se cheamă Koh Panyee sau Insula Steagului. Și pentru că nu aveau dreptul să cumpere pământ întrucât legea le permite asta numai cetățenilor tailandezi, au fost nevoiți să-și construiască așezarea pe platforme plutitoare din lemn.
Insula te întâmpină din departare cu marea de căsuțe plutitoare, sărăacioase dar multicolore, adierea plăcută a vântului dinspre stâncile împădurite si aroma mancarii gata sa fie gustata de turistii flămânzi. Astăzi așezarea numără 315 familii musulmane adică vreo 1500 de săteni. În timp ce bărbații sunt la pescuit, femeile se ocupă cu vânzarea de mici articole specifice zonei sau administrarea micilor restaurante de pe insula. Când te afunzi pe micile alei din bazar, e ca și cum timpul a stat în loc. Femeile din spatele tejghelelor sunt într-un soi de așteptare, a ceva ce nu mai vine, nu vând agresiv, de fapt nu insistă deloc. Pentru ele, timpul are o altă dimensiune. Una coase o rochie de plajă pentru turiști și din spatele portului său musulman îi vedem privirea deloc curioasă, o alta stă pe jos și pare că face calcule aritmetice legate de business-ul său.
Simplitatea modului de viață te uimește întotdeauna pe tine cel ce nu mai poti trăi fără internet și smartphone. Aici nimic din toate astea nu mai contează, contează doar ziua de azi și ceea ce pui pe masa copiilor, dacă a fost o zi bună la pescuit, dacă nu plouă – ca să continue să vină turistii, timpul de rugaciune … O filozofie simplă de viața pe care am întâlnit-o și în alte locuri din jurul Puket-ului.
Acum locuitorii au dreptul să cumpere pământ pe insula minusculă, acum comunitatea are o moschee, un dispensar, multe magazine cu suveniruri, restaurante și o școală. Școala viselor, am numit-o eu!
Când am ajuns acolo, copiii erau în pauză. Cei mici de grădiniță erau întinși pe mici cearceafuri colorate așezate pe podea căci era ora somnului de amiază. Stăteau cuminți cu ochii mari fixați pe ultimele desene făcute, unii se foiau, alții dormeau deja. Ferestrele și ușile erau larg deschise ca să permită aerului să circule și să răcorească încăperile. Așa am putut să trag cu ochiul la ceea ce se întâmplă înăuntru. Pe jos stăteau aliniate la perete dosarele fiecărui școlar. Pe pereți vedeai ceea ce vezi în general în orice școală primară. Afară pe rafturi de lemn stăteau aliniați frumos papucii din plastic ai micilor școlari. Ușile erau frumos pictate și ornamentate. În clasele mai mari fetițele își făceau conștiincios lecțiile iar una din ele repeta la geam lecția pentru mâine. În spate la cantina în aer liber câțiva copii serveau prânzul ce părea destul de delicios. Pe terenul de fotbal câțiva băieți jucau fotbal. Căci da, acum câțiva ani, prin anii ’80 câțiva școlari au construit un teren de fotbal plutitor și au început să joace atât de împătimiți de fotbal încat au ajuns în campionatul Tailandei de sud. De atunci, sportul a devenit o tradiție pe insulă și nu contează dacă plouă sau e soare, copiii îl practică cu bucurie și speranță – speranta ca intr-o zi vor ajunge sa joace pentru o echipa mai mare.
În școală studiază 82 de băieți și 57 de fete și au 16 profesori. Fiecare din ei visează la ceva. Unul visează că va ajunge ghid turistic, altul că va avea propria lui barcă, altul că va juca la o echipă de fotbal mare, alta că va ajunge doctor… Visează frumos, își fac temele conștiincios și sunt încurajați să aspire la mai mult căci insula nu poate suporta un număr foarte mare de locuitori așa că unii dintre ei urmându-și visele – își continua studiile în Puket sau în altă parte și mai revin aici ocazional.
Dar sunt fericiți în felul lor acești copii. Stau pe niste trepte de piatră lângă terenul de fotbal și mă uit la băieții de 11-13 ani ce joacă fotbal în uniformele lor roz cu negru – sunt veseli, energici, sunt copii ca toți copii ce își găsesc bucuria prin joc și au dreptul să viseze atât cât mintea lor deschisă îi poate duce cu gândul.
Îmi iau rămas bun de la Școala viselor, nu înainte să nu observ într—un colț un depozit mare de pet-uri. E unul din proiectele prin care școala încearcă să-și găsească noi surse de finanțare. Gândul îmi zboară la satele noastre de munte în care ajung de la kilometri distanță câțiva școlari din satele vecine. Uneori au dascăli, alteori nu. Uneori au zile interesante alteori nu. Dar vise au, cu toții. Și nimeni nu poate fura Visul din mintea unui copil ce visează ca într-o zi să devină Mare indiferent de locul în care s-a nascut, de religia lui sau de posibilitățile materiale ale părinților săi.