Sunt mamă și îi cresc în România!
Mă uit la el, are 9 ani. Ascultă cu sonorul la maximum o melodie rock. Nu a călcat în viața lui printr-un club, dar asta-l mișcă pe el acum, să asculte o melodie rock și nu, nici vorbă de satanism. Tot ce a reținut de la orele de religie din școala de stat este că dacă se mai poartă rău cu frații va ajunge …în iad, convingere ce i-a fost sădită fără ca eu să fiu de acord, dar asta-i altă poveste. Între timp am schimbat școala cu una unde nu se fac ore de religie. Mă uit la el cum simte muzica și pentru prima oară, mi-e teamă. Nu teama aia ca atunci când făcea 40 grade temperatură, ci o teamă că în România cea de acum nu-l pot proteja. Că mâine un produs al sistemului în care mentalitatea conform căreia respectul față de reguli și legi = prostie/ not cool, îl va rani! Acum ascultă muzică liniștit în camera lui, peste câțiva ani va merge într-un club și cred că imaginea cu tinerii arși va dăinui în memoria multor părinți ca cel mai mare coșmar.
Și nu pot să nu mă întreb din ce în ce mai des în ultimele luni, oare greșesc că am decis să-mi cresc cei trei băieți în România? Pentru că dacă e să faci o statistică printre politicieni, majoritatea și-au exportat copiii încă de prin liceu la școli particulare în străinătate… ! Mă macina gândul că orice schimbare mai importantă de sistem nu vine ca o reacție normală, ci pentru că cineva a murit sau mai mulți au murit. Mă îngrijorează că sistemul nu te pregătește să îți exprimi opinia public, civilizat, că nu există exercițiu acceptat în acest sens, că strigăm doar când ne ajunge cuțitul la os și atunci obținem victorii trecătoare. Că suntem educați încă de mici să nu punem întrebări, că dăm șpagă pentru a obține… normalul, că a avea succes înseamnă să ai BMW și să fii șmecher, sau să te măriți cu un italian bogat și singurul tău stres să fie acela de a ajunge la sală până nu se răzgândește antrenorul personal plătit cu bani grei… sau succes înseamnă să ai coloană oficială și să crezi că funcția ține loc de competență!
Azi opinia publică a învins și le-a dat încă o dată o lecție aspră politicienilor care cred că votul nostru poate fi cumpărat cu mici și bere la coltul străzii. Le-a arătat că nesimțirea, ignoranța, inacțiunea încă mai poate fi sancționată de electorat. Iar dacă noi, ca electorat, am fi mai prezenți, mai vocali în mod constant atunci poate că vocea noastră nu ar mai fi atât de ușor cumparată, iar conducătorii noștri nu vor mai fi aleși doar de anumite segmente ale societății.
Am fost fericită azi, dar nu m-am îmbătat cu apă rece. Poți schimba oamenii de la vârf, dar nu poți schimba practicile de corupție ușor! Nu e ca atunci când vrei să te lași de fumat și ai nevoie de un număr specific de zile – corupția nu e un obicei în Romania, e mai mult de atât – e o plagă! Suntem cu toții ciumați. Nu ne-a educat nimeni să fim altfel, ci dimpotrivă – am fost stimulați să acționăm greșit pentru a obține acel ceva de care aveai neapărată nevoie.
Pe 21 decembrie veneam din provincie în București cu totul întâmplător. Am auzit strigându-se pentru prima oară în viața mea “Jos comunismul” și atunci am avut revelația cu mintea mea tânară de atunci că oamenii nu vroiau să schimbe doar omul de la vârf, ci tot sistemul! După 26 de ani, mi se pare mie sau suntem puși în fața aceleiași probleme: reformarea din temelii a sistemului corupt?
Mă macina gândul că nu vom ști cum să facem asta corect. Mi-e teamă că vom continua să acceptăm jumătăți de măsură. Dar sunt părinte și am decis să-mi cresc copiii în România – dacă vor dori să plece e opțiunea lor, dar până atunci vreau să pun umărul la o Românie scuturată de plaga corupției, o Românie în care nimicnicia e pedepsită corect, o Românie ce își poate regăsi demnitatea în lume, o România care are o voce în orice forum internațional și nu se pitește după statusuri de Facebook! Sunt pregătită să lupt pentru asta cu tot ce pot eu, pentru că am decis să trăiesc în România și vreau țara la care visam în acel 21 Decembrie când am venit în București.