Șase copii și patru case goale

Pornim cu mic cu mare pe un nou traseu cu bicicleta. Deodată, pe dreapta, vedem o moară, genul acela vechi de-o suta de ani cum numai pe la Muzeul Satului mai vezi, moară care rășnește tot cu ajutorul forței apei. Entuziaști adulți și copii, dau năvală să vadă moara pe dinăuntru.

O femeie se apropie timid și realizez brusc că de fapt tot grupul se afla în grădina doamnei. Moara nu era publică, era făcută de ”moșul” ei acum mulți, mulți ani. Ne jenăm de îndrăzneala noastră.

Îmi arată cu mândrie patru case înșirate una după alta. ”Le-am făcut pentru copii căci avem șase – spuse ea cu mândrie. Când se vor întoarce… să aibă. Sunt plecați în Italia și Germania de 15 ani. Nepoții învață acolo… ”

E și tristețe și mândrie și durere și speranță, cumva, în vorbele ei. Șase copii, patru case goale și o mamă în veșnică așteptare. Mi-aduce aminte de bunica mea care tot timpul stătea cu ochii pe geam în speranța că vreunul din cei opt copii o vor vizita. Mi-aduce aminte de bătrâna de pe strada copilăriei mele, Dna Moloiu – pe care o găseai la geam ca o icoană, așteptându-l pe Emil, unicul ei fiu de la București, ce venea doar o dată pe an. Mi-aduce aminte de mamele ce și-au trimis copiii la studii prin alte țări și care nu se mai uită la poartă ci la un ecran că doar, doar vor suna… Și mă văd pe mine cea din viitor, așteptăndu-mi fiii să vină acasă și să stăm în jurul mesei cu toții și să ne bucurăm cu adevărat de acel ”împreună”.