Poveste de Paşte
Acum mulţi ani, eram pe un pat de spital cu glezna zdrobită, operată şi cu şapte suruburi şi o tijă în picior. În reanimare fiind, liniştea nopţii nu era spartă de vecinul de pat ce avea două picioare rupte şi mai multe şuruburi înfipte vizibil în genunchi, ci de un bătrânel de 75 de ani din Maramureş, un Văsălie plin de viaţă, dar cu şoldul operat, ce făcea armata cu toate asistentele din schimb. Vroia apă, vroia atenţie, vroia de toate, spre disperarea asistentelor ce îl avertizau că îşi va „rupe” operaţia.
A doua zi, mişcaţi de zbuciumul lui Văsălie, la care nu venea nimeni în vizită tocmai din Maramureş, ne-am împrietenit, iar soţul meu îi aducea ce îi poftea inima (lucruri mărunte pe care le duci unui om pe pat de spital). Când am plecat din reanimare ceva mai „sprintenă”, Văsălie ne-a făcut să-i promitem că o să-l vizităm la el acasă, în Maramureş.
Şi iată-ne într-o Săptămână Mare, după vreo doi ani de atunci, colindând Maramureşul. Ne cazăm undeva în Vişeu, în Vinerea Mare. Ne aducem aminte de Văsălie şi brusc ne gândim să-i facem o vizită. Urcăm într-un sătuc de munte, gospodinele se agită prin curte, fac curat sau gătesc ultimele bunătăţi de Paşte, pe străzile întortocheate şi pietruite se scurge apa la vale. „Nu vă supăraţi, unde îl găsesc pe Domnul Văsălie Bohotin?”, întreabă soţul meu protocolar … Ni se indică o casă. Intrăm. Ne întâmpină nevasta omului, agitată, ocupată ca mai toate gospodinele, dar bucuroasă de oaspeţi. Îl găsim pe Văsălie pe un pat, într-o bucătărie de vară. Îi dau lacrimile când ne recunoaşte. E bucuros că ne-am ţinut promisiunea, dar trist că nu ne poate întâmpina cum se cuvine din cauza bolii. Zăbovim puţin alături de el, ni se prezintă casa „mare”, ni se serveşte o palincă şi o dulceaţă de casă şi nu suntem lăsaţi să plecăm până nu promitem că vom veni de Paşte sau măcar de Înviere alături de ei.
În drum, zărim biserica satului, o biserică mică de lemn, veche, poartă cu ea bucuriile şi tristeţile acestei comunităţi. Prin cimitir lumea îşi pregăteşte mormintele de sărbătoare. Miroase a aşteptare, aşteptarea unui moment măreţ, pe care comunitatea îl trăieşte din plin. Decidem pe loc că aici este locul unde vom veni de Învierea Domnului. Şi nu voi regreta. A fost acel moment unic pe care nu îl voi uita niciodată şi pe care nu cred că îl voi mai trăi – poate doar în acel loc, alături de acei oameni credincioşi, curaţi şi simpli.
A venit seara. Pe dealuri s-au aprins focuri mari. ”Ca pe vremea turcilor”, îmi zic – însă chiar e un obicei străvechi. Pe deal, biserica din lemn – negru de trecerea vremii – îşi aşteaptă credincioşii. Dealul e luminat de lumânările ce veghează cuminţi fiecare mormânt din cimitir. Plouă. Uşor, uşor se apropie miezul nopţii . Încep să vină sătenii îmbrăcaţi în haine tradiţionale maramureşene. E o plăcere să-i priveşti. Bărbaţii poartă cămăşi albe. Femeile au capul acoperit de basmale colorate şi frumos brodate. Vin cu paşi mărunţi, se opresc la cei adormiţi întru odihna veşnică, sunt toţi ai lor acolo, din moşi-strămoşi. Apoi se îndreaptă către biserică. Şi apoi urmează un ritual pe care nu-l mai văzusem nici măcar în satele buzoiene foarte credincioase, unde mi-am petrecut adolescenţa: preotul împreună cu bărbaţii satului cer permisiunea de trei ori să intre în biserică. În biserică, totul are o ordine arhaică: intră întâi bărbaţii şi ocupă zona din faţa altarului, iar apoi femeile satului, ce ocupă partea dinspre ieşire. Simt cum timpul s-a dat înapoi cu sute de ani. Ochi iscoditori îmi cercetează hainele şi gesturile, dar le ignor. Măreţia momentului nu e falsificată în niciun fel. Oamenii sunt acolo pentru că ei Cred şi nu din cauza normelor sociale. Şi orice formă de credinţă impune respect.
Îmi iau lumina din bisericuţa aceea veche, dintr-un sat uitat de lume, dar atât de curat. Domnul Înviase şi bucuria Învierii s-a perpetuat încă o dată prin casele acelea modeste, dar gătite de sărbătoare, pe mesele cărora aşteptau pasca, oul roşu şi paharul de vin.
Paşte fericit!