Poveste de dragoste în „Orașul Luminilor”
Stătea ca în fiecare dimineață în boulangeria Aux Delices de Manon de la colțul străzii Longchamp cu Rue Ernest Deloison. Privea pe geam oamenii grăbiți să ajungă în La Defense la job-urile lor prețioase. Era toamnă și Parisul devenea umed și ceva mai întunecat. Mâna ei amesteca în sensul invers acelor de ceasornic puținul zahăr din cafea. Își privea hipnotizată mâna pe inelarul căreia un inel simplu de argint se odihnea de 40 de ani. Numai ea știa ce era gravat pe interiorul inelului: „De nedespărțit”. Deși o doamnă respectabilă acum, păstra pe chip umbra frumuseții de odinioară, eleganța gesturilor și blândețea unei priviri ce ascundea deopotrivă dureri și fericiri demult apuse.
„De nedespărțit” – își amintea și acum ziua când ea și Victor au părăsit Bucureștiul la bordul unui avion privat pe baza unui aranjament plătit cu bani grei și au ajuns în Franța. Lăsau în urmă familii, avere și o Românie ce urma să îmbrace pentru mulți ani haina roșie a comunismului.
Odată stabiliți în Paris, fiecare dintre ei a încercat să facă bani din ceea ce se pricepea mai bine. În timpul liber colindau străduțele Cartierului Latin, cumpărau cărți de la anticarii din zona Sorbonei, mâncau frugal în vreun restaurant de cartier. Uneori făceau un picnic pe Pont Des Arts și, la lumina lunii, așezați pe o pătura simplă, priveau vaporașele pe Sena, ciocneau un vin nu foarte scump și își redeclarau iubirea doar privindu-se în ochi – nu era nevoie de cuvinte pentru ceea ce simțeau fiind împreună. Într- una din acele seri, Victor i-a dat acel inel ce a rămas pe degetul ei 40 de ani indiferent câte povești de dragoste i-au mai străfulgerat inima.
Vara stăteau la soare pe malurile Senei, alteori se pierdeau pe străzile din Montmartre unde pozau, distrându-se, diverșilor artiști de stradă. Ei îi plăcea să picteze și nu era duminică să nu o găsești prin vreun muzeu unde se pierdea pe culoarele lungi pline de picturi din diverse epoci și din curente diferite. El era pasionat de cercetare și tehnică și intrase în tot felul de cluburi ce se reuneau adesea în apropiere de Saint Germain. Își trăiau iubirea la cote maxime și nu și-ar fi conceput viața unul fără celălalt. Trăiau în orașul luminii și al iubirii cea mai frumoasa poveste pe care o puteau creiona visele lor împreună. Până când, într-o zi de iarnă, el nu s-a mai întors. Nu a mai bătut la ușa apartamentului lor modest din Rue de Jean la ora 17:30, nici atunci, nici peste o zi și nici măcar peste ani de zile. Sufletul ei a îmbătrânit începând cu acea zi, în disperanta așteptare și incertitudine.
Anii au trecut. Viața reintrase după o vreme pe făgașul normal. Un timp nu s-a mai pierdut pe străzile din Montmartre și nu a mai pictat. După o vreme, și-a simțit sufletul oarecum vindecat, s-a căsătorit și s-a stabilit în Neuilly sur Seine. Cumva vechile răni și doruri se mai stinseseră, dar inelul nu și l-a dat jos niciodată – era modul ei de a-și ține o promisiune în care a crezut până în pânzele albe.
Acum stătea în această boulagerie cu aromă de scorțișoară, frământată și intrigată de mesajul pe care îl promisese deunăzi pe email. Un tânăr domn ce venea de la New York avea să îi transmită un mesaj personal din partea tatălui său recent decedat. Era fiul lui Victor. Urma să îl întâlnească în câteva minute.
New York. Părăsise NY Stock Exchange în grabă, luase un taxi și se îndepărta acum de Wall Street. Orașul fremăta. Iubea această forfotă. De mic copil simțise că acest oraș funcționa cumva ca punctul zero al întregului glob, cel puțin așa îi plăcea lui să creadă. Nu ar fi putut trăi în alt oraș mai puțin vibrant, mai puțin divers. Deși călătorea adesea, New York-ul era orașul în care el se regăsea liber, alert, competitiv, vibrant, mai viu ca oricând.
Își pierduse tatăl recent și în timp ce îi strângea lucrurile din biroul personal, un plic cu hârtie personalizată i-a atras atenția. Era chiar pentru el – tatăl său îl ruga să îi îndeplinească o ultimă dorință, îl ruga să o caute pe Martha Bălășescu în Paris și să îi înmâneze personal o scrisoare foarte importantă pentru el. Contrariat, a decis să dea curs acestei ultime dorințe a tatălui său stins prematur și și-a aranjat un drum la Paris după ce, cu ajutorul unui birou specializat, a reușit să dea de urmele a 3 persoane cu acel nume și date personale apropiate – pe care le-a contactat personal pentru filtrare.
Iată-l acum părăsind New York-ul nu cu prea mare tragere de inimă și îndreptându-se spre JFK . Îl aștepta un lung drum spre Europa.
Așezată la masa ei ca în fiecare dimineață, la Aux Delices de Manon, Martha își simțea inima bătând ca atunci când era foarte tânără, emoțiile o cuprinseră. Nu știa prea exact ce o emoționa, dar își dorea cu ardoare să afle răspunsuri ce au chinuit-o atâția ani. Îl vede venind pe Rue de Longchamp – știe din start că el e fiul lui Victor: are același mers, aceeași privire pătrunzătoare și frumusețe de neignorat, înălțimea e ușor diferită. Se simte din nou ca o fetișcană la prima întâlnire și sentimentul o surprinde.
Se întâlnesc, discută o vreme amical, deapănă amintiri, se amuză chiar, iar la final, el îi înmânează un plic după care se retrage cu tact. Misiunea lui se terminase.
Martha mai cere o cafea și un croissant și deschide cu mâinile tremurânde plicul bleu pe care recunoscuse scrisul lui Victor, litere ce rămăseseră scrijelite în memoria ei fără să realizeze asta. Din plic pică un inel de argint pe interiorul căruia scria „De nedespărțit”. Fiul lui Victor îi povestise că tatăl său l-a purtat până în ultima zi a existenței sale și că deseori îl scotea de pe mână și îl frământa în palmă în momentele sale mai dificile. Puse inelul pe degetul său mijlociu și apoi citi scrisoarea. Lacrimile curgeau peste cafeaua aburindă.
Acum știa. Și indiferent de cauze sau motive, știa că pentru el a fost unică și că iubirea lor – ca mai toate marile iubiri – a fost irepetabilă în felul ei.