Manager în afara granițelor României: o lecție de modestie

Amalia Sterescu \ Manager în afara granițelor României: o lecție de modestie

Despre ce înseamnă să fii manager în afara granițelor României am mai scris din experiența personală, astăzi însă surprind experiența de a conduce echipe internaționale și de a gestiona clienți în medii multiculturale a unui alt profesionist de excepție: Doina Costache, Manager Regional pe regiunea Asia Pacific la Google. Cu Doina am lucrat îndeaproape în cadrul Connex/Vodafone și mi-o amintesc cu plăcere: o tânără ambițioasă, de o mare conștiinciozitate și seriozitatea în atingerea obiectivelor propuse. În periplul meu recent prin Asia, m-am revăzut cu Doina în Singapore la sediul Google și am avut astfel ocazia să stam la

A.S.Doina, ce faci tu în Singapore și ce poți să-mi spui despre rolul tău în Google?

De un an de zile m-am mutat în Singapore, unde Google are sediul regional pentru Asia Pacific. Noul meu rol este in departamentul de Parteneriate Strategice și se întinde din China până în Noua Zeelandă, din India și până în Japonia, cu toate țările mai mari și mai mici între cele 4 puncte cardinale din APAC.

A.S. A trecut un an de când lucrezi pentru această regiune, care sunt cele mai importante lecții învățate ca manager dar și ca expat/ părinte în Singapore?

Cât spațiu ai alocat pentru acest articol? 🙂 Glumesc, evident, dar realitatea e că în aceste 12 luni am învățat și încă învăț așa de multe încât nu știu de unde să încep. Cred că cea mai importantă lecție învățată este modestia, aceea de a accepta că în calitate de european, de caucazian, de westerner (cu toată aroganța ambalată la pachet), am venit cu multe prejudecăți în Asia. De multe dintre ele nici măcar nu eram conștientă înainte să mă mut aici. Apropo, e util de precizat că înainte de a accepta jobul din Singapore nu avusesem niciun contact cu această parte a lumii.

Mi-a fost evident încă de la început că dacă vreau să am un impact pozitiv în relațiile mele personale și de business trebuie să dau reset la tot ceea ce credeam și gândeam despre diversele popoare asiatice. Primele luni au fost acelea în care, voit, am ocupat locul din spate (figurativ vorbind), am ascultat mai mult decât am vorbit, am întrebat mai mult decât am consiliat și am fost mai atentă la ce NU s-a spus decât la cele auzite.

Am investit mult timp și interes în cultivarea de relații personale dincolo de cele de business și astfel mi-am câștigat respectul și prietenia celor cu care lucrez.

Am făcut schimb de impresii și de conversații tabuu și mi s-a confirmat astfel că asiaticii ne văd în general ca fiind aroganți și superficiali, iar eu, la rândul meu, am recunoscut că oamenii de la Răsărit îmi par meticuloși, uneori dureros de atenți la detalii, foarte ceremonioși, extrem de respectuoși, de multe ori greu de citit și atât de politicoși încât e dificil să îți dai seama ce cred și ce gândesc cu adevărat. Lucrând însă foarte mult cu inteligența emoțională și cu empatia, arătându-le respectul – care pentru ei înseamnă mai mult decât cei 7 ani de acasă (mai degrabă un stil de viață) – am fost acceptată relativ ușor de către cei cu care lucrez zi de zi. Asta ar fi, pe scurt, experiența de business.

Ca expat, nu pot să descriu noua viață de aici fără să fac automat comparație cu viață lăsată în urmă, în București. Pentru că tot suntem în luna cu sărbătorile dedicate iubirii, mi se pare potrivit să compar Bucureștiul cu un iubit pasional, dar în același timp abuziv. Viața alături de el mi-a fost un continuu roller-coaster – nimic nu a fost previzibil, orice minut însemna o nouă palpitație și o nouă experiență, cu bune și cu rele. Și, ca în orice relație abuzivă, mereu mi-am zis că lucrurile vor deveni mai bune, că ziua de mâine va fi mai liniștită decât cea de ieri; dar iubitul meu București a continuat să mă surprindă, alternând constant relaxarea teraselor superbe și cea mai bună limonadă cu cenușiul rece și disperarea oamenilor cu privirea pierdută.

Când ești doar tu, adult, îți spui mereu că o să mai reziști, că îi mai dai o șansa, că e așa bine când e bine, încât uiți cât de rău poate să fie când e chiar rău (știți melodia asta, nu? ei bine, așa simt eu față de București: “Baby, în our wildest moments/ We could be the greatest, we could be the greatest/ Baby, in our wildest moments/We could be the worst of all….”).

După ce s-a născut fiul meu, am înțeles că eu poate pot duce o relație abuzivă, dar nu ar fi corect față de copil. El chiar merită ce e mai bun și dincolo de dragostea noastră, a părinților, i-ar prinde bine să cunoască o altfel de viață.

Singapore este fix iubitul “too good to be true”. Este genul care se poartă așa frumos cu tine încât poate părea plictisitor, genul de gentleman perfect, bine crescut, manierat și bogat, care însă nu îți provoacă neapărat pasiunea și fluturii în stomac cu care eram obișnuită în București, dar nici abuzul din zilele negre pe care, la fel, doar Bucureștiul putea să mi le aducă.

Ei bine, vorba aceea „you don’t know what you’ve got till it’s gone” se aplică și aici: după o lungă perioadă de absență, călătorii de business, plus 3 săptămâni de vacanță în Thailanda, m-am trezit că mi-e dor de Singapore; că e bine să ai un iubit perfect care te răsfață și are grijă de tine să fii fericită și că până la urmă perfecțiunea poate să fie sau este egală cu fericirea. Când aterizez pe Changi și redescopăr aeroportul – grădina cu covor moale, când îmi trebuie doar maximum 20 minute de la coborârea din avion să trec pe la Controlul Pașaportului, să îmi iau și bagajul de cală și să fiu deja în taxi, când de la aeroport până acasă în centrul orașului nu fac mai mult de 20 minute cu taxiul – apreciez și sunt recunoscătoare pentru confortul cu care noul meu oraș iubit mă tratează.

A.S. Dacă ar fi să preiei 3 lecții din modelul singaporez și să le aplici în România, care ar fi acelea? 

A.S. Cum arată o zi din viața ta în Singapore? 

Plictisitor de normală și lipsită de agitație. Școala fiului meu este chiar peste drum de casă așa că avem luxul de a dormi până la 7:30 și la 8 fără 5 să fim în curtea școlii. Cu metroul fac 20 minute de acasă până la job (8 minute cu trenul, restul mers pe jos). Micul dejun îl iau mereu la serviciu, alături de colegii mei. Umrează multe, multe video-conferințe cu diferite țări din APAC, pentru status proiecte și planificări. Prânzul mă găsește fie la cantina Google, fie în oraș, cu partenerii de business. În jur de 17:30 pornesc înapoi spre casă, unde mai petrec cca 2 ore cu fiul meu înainte de ora lui de culcare, apoi mă apuc de alte video conferințe – de data asta cu colegii din U.S care de-abia atunci sosesc la job. Apoi profit de vremea superbă din Singapore și pe la 11 noaptea alerg în Grădina Botanică, declarată sit UNESCO (noaptea mai adie vântul și e mai mare dragul să faci jogging printre orhidee).

În weekend ne relaxăm la plajă, la diferitele cluburi și muzee destinate copiilor, în oraș la restaurant; nimic diferit față de București, cu excepția vremii care este constant călduroasă și a atitudinii general relaxate care încet, încet,  ne molipsește și pe noi, pasionalii cu sânge clocotind, din România.

12674644_10153865635627158_1104770755_n

A.S. Mi-ai spus că, cu binele te poți obișnui repede. Cum descrii „binele” din Singapore? 

Curățenia exemplară pe străzi, la metrou, în magazine, în autobuz. Deși se construiește foarte mult, nu vezi fir de praf pe jos (lucru confirmat de pantofii, sandalele, mașinile, picioarele noastre, chiar și după o zi întreagă petrecută în oraș). Au standarde foarte ridicate care sunt respectate cu sfințenie: de exemplu, la ieșirea din șantier fiecare mașină (mică sau mare) trece pe la toaletarea obligatorie, astfel încât praful să nu ajungă pe șosele.

Vegetația luxuriantă și bine întreținută asigură un aer de calitate și împrospătat chiar și în zilele cu temperaturi înalte.

Metroul și autobuzele cu program organizat și confort ridicat.

Taxiurile curate, cu preț foarte-foarte decent, șoferi profesioniști și bine crescuți.

Traficul auto foarte lejer și mereu fluidizat (poți ajunge în maximum 30 de minute de la un capăt al orașului la celălalt).

Eficiența administrației guvernamentale. De exemplu, am fost programată online să mă prezint la Oficiul de Imigrație pentru actele de rezidență și permis de muncă,  la numai 2 zile după ce am aterizat în Singapore. M-am prezentat în ziua de luni, la ora la care eram programată, eram deja așteptată de către o doamnă politicoasă și îmbrăcată în uniforma agenților de stat, am fost plimbată pe la toate ghișeele necesare pentru poze, amprentare și declarații. În aproximativ 30 minute terminasem toată procedura, iar în aceeași săptămâna, în ziua de joi, actele necesare șederii în Singapore fuseseră deja eliberate și trimise prin curier la biroul meu.

Lipsa birocrației și la restul instituțiilor, nu doar cele guvernamentale (am povești plăcute despre agentul imobiliar, account managerul de la bancă, ofițerul însărcinat cu admiterea fiului meu în școală, instalarea curentului electric, a internetului acasă etc). Totul se face cu programare online, orele rezervate sunt onorate la minut – în cca 30 minute maximum la fiecare interacțiune mi s-a rezolvat orice solicitare, cu răbdare, ințelegere și mereu, dar mereu, cu zâmbetul pe buze, bun simț și maximum de respect.

Oamenii. Unul din fetișurile mele e să stau pur și simplu pe o bancă (în orice oraș din lume mă duc) și să studiez oamenii care trec pe stradă. Am această teorie pseudo-antropologică, în care cred cu tărie, cum că poți spune multe despre starea unei națiuni doar analizând oamenii în iureșul lor zilnic, observându-i în transportul în comun, dincolo de aerul forțat glamorous, din restaurante sau din magazine, pe care îl poți interpreta greșit. Ei bine, în Singapore oamenii sunt zâmbitori, cu fața relaxată, mergând agale spre destinația lor, fără să se împingă, să se grăbească, să îi deranjeze în vreun fel pe cei din jur. De fapt și de drept, felul în care știu să se respecte unii pe ceilalți, în orice împrejurare, e definitoriu pentru singaporezi. Colegii mei de birou, care sunt de ceva mai multă vreme decât mine pe meleagurile acestea, glumesc și spun că atunci când va fi să plece spre altă destinație a lumii, se vor înrola benevol într-o închisoare doar ca să se reobișnuiască cu lumea reală.

Singaporezii sunt toți buni cu cei din jur, politicoși și cinstiți. Circulă multe povești cu portofele uitate și regăsite fix în locul unde fuseseră lăsate. În cazul meu, s-a adeverit la scurt timp după ce am ajuns aici: mi-am pierdut unul dintre telefoanele mobile și sunând către el, să încerc să îl găsesc, mi-a răspuns un domn care imediat a venit la punctul de întâlnire stabilit și mi l-a restituit fără să accepte nimic altceva decât un mulțumesc.

Siguranța. E mai mul decât siguranță, e securitate oriunde și oricând. E cunoscut faptul că Singapore aplică pedeapsa capitală pentru consumul și traficul de droguri, dar poate nu știați că există pedepse drastice și pentru ofense minore. De exemplu, se practică bătaia pentru repetarea intenționată a greșelilor de circulație (cum ar fi parcarea neregulamentară),  în cazul în care primele avertismente și amenzi piperate nu își ating scopul. Știu, o să fie multe sprâncene ridicate a dezaprobare la citirea acestor rânduri, dar pentru un simplu cetățean, care respectă legea și aici și o făcea și la București, nu pot decât să remarc aspectele pozitive: la orice oră din zi și din noapte pot circula liniștită, neînsoțită, în orice colț al orașului. Văd copii și adolescenți singuri prin parc la ore târzii din seară, bucurându-se de răcoarea întunericului și nu îți scotocește nimeni prin poșetă când este aglomerat în metrou etc.

A.S. Ce ai învățat despre cultura țărilor asiatice cu care faci business? Care ar fi acele aspecte culturale ce ar constitui o barieră în calea unui deal bun? 

Fără să mă consider un expert, cum ziceam, încă mai am multe de descoperit. Am învățat că, de exemplu, indienii pun mult accent pe relația personală și până nu ajung să aibă încredere în tine nu au niciun gând serios să facă business. În cazul meu, asta s-a tradus printr-o sinceritate absolută a ceea ce sunt, de unde vin, inclusiv ieșit la cină cu membrii familiei astfel încât să ne cunoaștem pe deplin cu soț/soție/copii etc.

Pe japonezi nu are sens să îi forțezi să ardă etape; te vor considera extrem de nepoliticos și nemanierat dacă nu respecți ritualul de business: prezentat propunerea, răspuns la întrebări, consultarea întregului grup (nu e niciodată decizia unei singure persoane), explicat procesul de implementare pas cu pas, ipoteze de succes și de eșec, monitorizare atentă, raportare pas cu pas, tras concluzii, implementare la scară large etc (și tot atâtea intaniri face2face necesare pentru fiecare propunere de business în parte).

Indiferent de cultura cu care interacționez, adevăratul deal-breaker rămâne, de fiecare dată, aroganța. Atât în scris dar și în întâlnirile face2face, orice urmă de superioritate afișată duce cu siguranță la neîncredere și ca urmare la dificultăți în încheierea dealului. Nimeni nu îți va spune „NU” în față – există o adevărată artă a evitării și a tergiversării, pe care asiaticii o stăpânesc la perfecție. Aroganța partenerului de business se va lovi de aceasa tergiversare care practic paralizează, la infinit, orice intenție de a face business.

A.S. Ai un fiu. Cum e școala în Singapore? 

Mă felicit că am avut inspirația să îl înscriu pe fiul meu la o școală cu profil britanic, încă de când locuiam în București, astfel că acomodarea la noua școală (tot cu sistem britanic) a fost extrem de ușoară. Tudor îmi spune că e fericit aici și că îi place mai mult la ISS (Internațional School of Singapore) decât la ISB (Internațional School of Bucharest) pe motiv că face mai puține teme acasă. Pentru mine nu e neapărat un motiv de bucurie, eu fiind crescută și obișnuită într-un sistem în care temele de acasă erau sfinte și uneori reprezentau într-o mai mare măsură temelia educației decât orele petrecute la școală în sine. Vom vedea ce va fi mai departe, momentan ne acomodăm cu orele de mandarină (obligatorii pe lângă predarea în limba engleză – ambele fiind limbi oficiale în Singapore).

La fel ca în orice școală cu profil britanic și aici se pune mai mult accentul pe atitudine, siguranță de sine, lucru în echipă, computer skills și explorarea practică vs teorie. E de menționat că Singapore înregistrează mereu rezultate bune la științele exacte, aici fiind dezvoltată și o metodă apreciată de predare a matematicii, cu rezultate foarte bune, Singapore Math fiind acum adoptată de școli de top din U.S și UK.

A.S. Cum arată, pentru tine, the next level din punct de vedere al carierei? Următoarea destinație? 

Am sentimente contradictorii când mă gândesc la next level. Pe de o parte, sunt extrem de ambițioasă și mereu agitată, mă gândesc mai mult la viitor decât la ce e acum în viață mea, lucru care m-a ajutat să ajung de exemplu în Singapore. Pe de altă parte, măcar de dragul fiului meu, aș vrea să fac o pauză din alergatul viitorului și să învăț să mă relaxez Singapore style.

Inima mea a rămas pentru totdeauna în San Francisco, încă de la prima vizită acolo, așa că sigur spre Bay Area voi ținti. Momentan însă, mă gândesc că pentru fiul meu, calitatea vieții e incomparabil mai bună și mai lipsită de riscuri și tentații în Singapore decât în U.S (sau în oricare altă parte a lumii).

 Orice va fi să fie, știu sigur că am o foame de învățat care nu se lasă potolită, așa că atunci când voi simți că sunt în pericol să nu mai învăț lucruri noi, sigur nu voi ezită să împachetez și să o iau de la capăt în alt colț al lumii.

A.S. Ce sfat le-ai da managerilor români care nu au curaj încă să-și testeze competențele și în alte medii? 

„Mai rău de atât nu poate fi!” Asta însemnând că din moment ce reușesc să răzbată într-un mediu extrem de competitiv și de agresiv cum este mediul de business din București (România), să nu aibă niciun dubiu că vor face treabă bună în afara țării.

E greu gândul că lași totul în urmă (familie, prieteni) și o iei de la capăt într-un loc străin, dar internetul ne face viața atât de ușoară, astfel încât relațiile se păstrează apropiate indiferent de distanțe.

O las pe Doina cu viața ei plăcut agitată și marcată de farmecul singaporez – sunt convinsă că vom auzi multe lucruri bune despre ea și pe viitor. Regret că, din criză de timp,  nu reușesc să mă întâlnesc și cu ceilalți doi manageri pe care îi cunosc în Singapore, plecați și ei din România – las în urmă acest oraș special în timp ce mintea mea înregistrează că taxiul în care merg spre aeroport merge pe o șosea cu 5 benzi pe un singur sens și în timp ce mintea mea înregistrează aproape perfectul acestui oraș, apare fulgerător întrebarea: Ce-ar fi dacă….?

Data articol: 15 februarie 2016
© 2025 Amalia Sterescu Designed by: Live Design