Generația bărbaților de tip Ironman
Acum 5 ani erau niște workaholics împătimiți, goleau zeci de cafele și cutii cu cola, fumau, aveau colesterolul la categoria risc mediu și stresul până la cer. Burțile proeminente, gușa și ochii roșii de oboseală – erau accesorii sine-qua-non ale unui stil de viață tipic bărbatului mioritic. Purtau cămăși boțite și cravate demodate, abonamentul la sală se reînnoia automat anual fără ca ei să fi calcat pe acolo vreodată, poate doar așa… să mai citească ziarul și să mai bârfească cu vreun amic când ajungeau fetele la sală.
Cunoșteam o serie de personaje din categoria de mai sus, 35-45 ani, corporatiști sau antreprenori, oameni cu 1-2 copii, responsabilități manageriale, credite la bancă și tot tacâmul.
Într-o bună zi mă întâlnesc cu unul din ei. Mă șochez. E mai slab cu vreo 20 de kilograme. Îl întreb precaută dacă nu cumva e bolnav. „Nu, nu – îmi spune zâmbind. M-am apucat de sport – alerg în fiecare zi, mă pregătesc pentru maraton, merg oriunde în Europa unde se ține un maraton. M-am lăsat și de fumat iar la anul mă duc la Ironman…”. „Iron.. ce?” zic eu… Și uite așa primesc o lecție condensată și gratuită despre toate tipurile de competiții în care mai nou bărbații mioritici se angrenează cu scopul nu de a fi în competiție unul cu altul… nu, s-au dus vremurile acelea în care emiteam judecăți sub forma de topuri – ci pentru a fi în competiție cu ei înșiși. Ăsta e tâlcul chestiei de fapt.
„Dar ce-ți veni?” nu mă las eu de iscodit… „Păi totul a început când doctorul mi-a spus că am colesterolul cât China și că dacă vreau să îmi văd copiii la casele lor ar fi cazul să iau măsuri. Și am luat”. „Bravo, domnule!” – îi spun.
Într-o altă zi, dau de un alt cunoscut. Vizibil schimbat, minus vreo 15 kg, fercheș într-un costum slim fit. Stai să vezi acum, acesta sigur nu-i bolnav, ori e îndrăgostit ori e singur și și-a pus armura de aspirator. „Salutare domnule! Arăți foarte bine, ce-ai făcut?” Întreb eu, gata de ..iscodeală.
„Mai nimic” – zise el. „Mi-am schimbat regimul alimentar, am devenit vegetarian convins, mă simt excelent, iar de când alerg zilnic sunt alt om”. Hopa, stai așa că aici avem o schimbare de pattern, ca să folosesc un englezism. Care va să zică, îndrăgosteala nu mai funcționează ca pilula de slăbit, acum avem nevoie de artilerie grea. Omul aleargă pentru cauze nobile, copii defavorizați, victime de tot felul, păduri tăiate … A intrat într-un fel de club în care fac schimb de informații legate de cele mai tari echipamente, cele mai bune locuri de alergat, cele mai tari maratoane, cele mai sănătoase piste „antiomorâtgenunchi”. Sunt mută de admirație.
Mă lovește o suspiciune – Măi, dragii mei…se întâmplă ceva! Bărbatul român cu burtă, neglijent, fumător și cu colesterolul cât China e pe cale de dispariție. Se reinventează, devine bărbatul maratonist, slim fit, vegetarian sau specialist în diete, alergător de cursă lungă pentru cauze nobile.
Și indiferent de motivație, că e vorba de analize de sânge proaste, de o problemă de sănătate mai serioasă a cuiva din familie, de tristețea omului superocupat care nu mai face nimic pentru sine – indiferent de declanșator – efectu-i tare fain băieți. Bravo!
S-a dus vremea cu topurile legate de cine are cea mai tare mașină, cel mai de top salariu, cea mai tare tipă /tip, cel mai nou gadget sau alte jucărioare nevinovate – nuuu, acum topurile s-au transformat în niște cronometre interne în care fiecare vrea să fie din ce în ce mai bun față de el însuși.
Acum ce-i drept, știu pe unii care cam exagerează – și-au bușit articulațiile, devin oarecum ciudați vorbindu-ți de șamanism și alte experiențe de singuratici prin pădurile țării însă ideea e că avem de-a face cu un fenomen și eu l-am numit Ironmaniada.
Știu, cu toții tânjim după super eroi (mai ales puștii mei) – ce tată nu vrea să fie super erou pentru familia sa, atârnându-și satisfăcut încă o medalie pe perete. Cine nu vrea să se autodepășească în mod constant? Cine nu vrea să aibă colesterolul la risc minim și să încapă în costume slim fit? Cine nu ar vrea să îl oprească un amic pe stradă și să-i spună „Domnule, dar tu în loc să îmbătrânești, întinerești?”
Îi admir pe acești bărbați pentru care topurile clasice au devenit demodate, pentru care dorința de autoperfecționare a devenit o constantă, pentru care voluntariatul pentru cauze nobile a devenit o normalitate. Îi admir, parol. Și chiar dacă știu că pe ascuns își compară timpii de alergare și kilometri parcurși cu altii pe facebook sau alte aplicații unde se ridică osanale pașilor în ritm de maratonist – chiar și așa sunt minunați.
Articol publicat în Revista Bulevard (15 septembrie 2014)
Credit foto: Laura Bâlc