Femeia unui singur bărbat.

Adela. Lumea îi spunea că e frumoasă, părul negru și bogat i se revărsa pe umeri în onduleuri ușoare. Ochii migdalați și buzele pline, tenul măsliniu – îi dădeau un aer meridional. Fusese crescută cu rigoarea cu care un profesor își crește copilul, venise în București ca studentă de undeva din nordul țării și aici avea să rămână toată viața ei. În ultimul an de facultate l-a întâlnit pe EL. Înalt, cu ochii verzi și păru-i neastâmpărat căzându-i pe frunte. Roiau fetele în jurul lui, iar el le savura pe fiecare, fără excepție. S-a simțit altfel când el a invitat-o prima oară la o cafea. Au discutat nimicuri, însă prezența lui o făcea să râdă din toată inima și, cumva, a știut atunci că omul acesta îi va intra în suflet și nu-l va putea scoate de-acolo vreodată. Și așa a fost. S-au căsătorit, au făcut copii, au trecut prin bune și rele împreună. Și chiar dacă percepea cu simțul special al fiecărei femei că el încă mai “savura” pe ici pe colo câte o madamă, ea închidea ochii și îl ierta pentru că în sufletul ei nu era loc de ură pentru el, ci doar iubire și da, și deznădejde, lacrimi, singurătate uneori. Dar îl ierta pentru că el venea mereu acasă și încă știa să aprindă scântei în sufletul ei. Până într-o zi când nu a mai venit. A rămas în alt pat și în altă casă pentru vreo 10 ani. L-a așteptat noapte de noapte, l-a urât și l-a iubit în nopțile ei de singurătate sau de boală, a sperat în fiecare dimineață că el îi va deschide ușa și va fi ca înainte. Nu a încercat să–și alunge singurătatea, pentru că inima ei era dată prin jurământ și a rămas femeia unui singur bărbat. Unul ce nu mai era al ei demult.

Anii au trecut, frumusețea ei a mai pălit. Zâmbește la fel de frumos, dar cară cu ea o tristețe de-o viață. El mai revine uneori și ea-l primește de fiecare dată pentru că undeva, în ciuda chinului, în ciuda durerii, în ciuda umilinței, ea tot mai speră că el o va iubi așa cum merită ea să fie iubită, că el nu o va mai minți, ca el îi va spune “Vreau să fac sărbătorile cu tine, să–ți fiu alături când ți-e rău, să știi că nu ești singură, să știi că nu te mai mint, că sunt al tău!”. Dar nu se întamplă și, uneori, își urăște inima asta păcătoasă ce nu a învățat să uite, să urască și să lase.

Arina. Era studentă la IEFS când s-a îndrăgostit iremediabil de EL. Ea, era o splendoare de femeie, cu corp atletic, picioare suple, părul negru și lung îi incadra fața alba din care te fixau niște ochi albaștri captivanți. Ea, venise dintr-un sat de munte, era fiica unică a unei familii de țărani instăriți și muncitori ce își crescuseră destul de cazon fata. Când el a cerut-o în căsătorie într-o seară de vară, inima ei era gata să explodeze de fericire, dar i-a fost teamă să îi spuna “DA” până când ai ei nu erau de acord. Îl iubea iremediabil pe acest bărbat al cărui simț al umorului și îmbrățisări o făceau să-și dorească cu ardoare ca timpul să stea în loc. Cu teamă în suflet, ea l-a prezentat părinților. Nu a corespuns criteriilor lor înguste, acel “Nu” tăios al tatălui și plecarea iubitului ei pe care nu a avut curaj să-l urmeze ca să–și înfrunte părinții – au urmărit-o toată viata.

Niciun bărbat nu i-a mai câștigat inima. A rămas a lui pentru totdeauna indiferent câți pețitori au bătut la ușa casei sale din vârf de munte. Anii au trecut, tatăl s-a prăpădit, iar ea a rămas să îngrijească gospodăria și o mamă bolnavă. Părul i-a încărunțit, chipul brăzdat de griji și singurătate arată acum mult mai îmbătrânit decât vârsta pe care o are. Deunazi și-a pierdut și mama și a rămas singură cuc. În lungile sale nopți de singurătate nu încetează să se întrebe care a fost sensul vieții sale și ce s-ar fi întâmplat dacă atunci l-ar fi urmat pe EL?

Ana. Era singură cu un copil mic când el, curtezanul institutului a început să îi dea târcoale. L-a privit cu neîncredere la început, dar a cucerit-o prin insistența lui, prin dragostea lui față de copii – a apăsat în ea acel buton al competitivității prin care o femeie vrea să le arate celorlalte că ea e cea mai cea, ea e aleasa. L-a acceptat așa cum era el, pe cât de frumos și pătimaș pe atât de dificil și greu de suportat. I-a rămas alături o viață în ciuda toanelor lui, aventurilor lui, indispozițiilor lui. i-a dăruit tinerețea ei, i-a dăruit copii și, mai presus de toate, i-a fost loială la bine și la greu. Dar n-a fost fericită. Niciodată. Acum când anii au trecut se întreabă oare cum ar fi fost viața ei dacă ea nu ar fi intrat în acea cursa a competitivității cu admiratoarele lui? Deși îl are alături de zeci de ani e singură, singură și tristă în sufletul ei.

Femei din generația anilor ’50 și nu numai. Femei pentru care iubirea înseamna sacrificiu de sine. Femei triste și însingurate în sufletul lor. Femei ce s-au supus rigorilor sociale și nu au avut curajul să–și schimbe destinul. Femei ale unui singur bărbat pentru care zilele și sărbătorile curg toate la fel, în tristețe și singurătate fie ea și in doi. Femei pentru care mi-aș dori miracole. Femei pe care mi-aș dori să le știu fericite măcar pentru un interval din viața lor pentru că aceasta merită trăită altfel, pentru că merită să spargem barierele din noi și să ne dăm dreptul la fericire, pentru că merită să ne iubim mai mult, pentru că timpul trece al naibii de repede și nu mai e loc de atătea regrete!