‘Eat, pray, love – în variantă personală sau Agonie şi Extaz pe drumul spre Himalaya’

Obişnuiam să-mi vizitez echipa din Delhi, India, de câteva ori pe semestru. Mai multe luni la rând, colegii de acolo s-au străduit să mă convingă că ar fi minunat ca la final de trimestru să putem ieşi împreună cu întreaga echipă în afara oraşului şi să organizăm un … workshop – a se citi ieşire la distracţie, muzică şi relaxare, condimentate şi cu mici sesiuni de comunicări de business. Mi se propunea o călătorie de 3 ore cu autocarul (noţiune relativă în India), în inima fostei reşedinţe de vară a foştilor guvernatori britanici ai Indiei: Shimla, situată în Himalaya, la aproximativ 2397m. Când vine vorba de abilităţi de convingere, indienii sunt aşi: ştiu cum să evite aspectele ce ar putea genera un “nu” şi ştiu să-ţi trimită cele mai îmbietoare fotografii, ca să spui “da”.

Aşadar, sub promisiunea managerului meu direct de acolo că drumul cu autocarul nu va dura mai mult de 3 ore, că autocarul va avea aer condiţionat şi că vom ţine un workshop cu echipa în prima seară în Shimla, am spus ‘Ok, mergem în Himalaya!’. Nici prin gând nu-mi trecea ce avea, de fapt, să urmeze.

Aterizez în Delhi după un drum de 9h, undeva după miezul nopţii. Mă cazez, ca de obicei, la Trident – un hotel absolut superb din Gurgaon, unde poţi beneficia de cele mai bune servicii din partea aceasta a lumii. Imediat ce ajung, managerul local îmi comunică schimbarea orei de plecare din 4:30 AM în 3 AM. Ruptă de oboseală, îi rog pe cei din restaurant să-mi pregăteasca un mic dejun la pachet şi apuc să dorm un somn bun de 2 ore.

Când încă nu se luminase de ziuă, iată şi autocarul ce mă preia din faţa hotelului: o dărăpănătură, cu ventilatoare nefuncţionale în dreptul fiecărui scaun pe post de ‘aparate’ de aer condiţionat. În boxe se aude Jai Ho. Din fericire, trec uşor peste primul şoc. Echipa mă întâmpină cu veselie – sunt fericiţi că pleacă în excursie, pentru că nu prea au parte de astfel de ieşiri “sponsorizate”- aşa că mă molipsesc de la entuziasmul lor şi uit rapid de condiţiile de transport. Şi pornim … în ceea ce avea să fie cel mai lung drum cu autobuzul din viaţa mea.

Zorii îşi fac simţită prezenţa şi o dată cu ei India ni se dezvăluie fără inhibiţii. Pentru cei ce nu au fost încă în India, ceea ce voi descrie în continuare va stârni reacţii neaşteptate. Oraşul şi periferia colcăie de oameni ce nu au niciun acoperiş deasupra capului. Cei mai norocoşi au câte un pat din rafie împletită, cu o înălţime de 10 cm deasupra pământului. Zorii îi găsesc pe aceşti oameni ba pe sub un cap de pod, unde îşi spală copiii cu câte o sticla de apă luată cine ştie de unde sau aliniaţi pe câmpul din dreapta, unde îşi fac cu toţii … rutina de dimineaţă. Drumul e înţesat de mijloace de transport care mai de care, fie că e vorba de rişca sau scutere, camioane împopoţonate, biciclete, maşini.

Trebuie să vă spun că, în nordul Indiei, atunci când îşi achiziţionează o maşină, oamenii merg cu ea la templu ca să o sfinţească şi să fie feriţi de rele. Ca urmare a acestei acţiuni, maşina e împodobită cu nişte ciucuri mari şi negri agăţaţi în spatele roţilor din spate, indiferent că e vorba de camion sau autoturism. Legat de stilul de condus în India, trebuie să menţionez că îmi găsesc cu greu cuvintele. Nu există oglinzi laterale (sunt smulse, în general) şi forma principală de semnalizare e claxonul, însă spre deosebire de România, când insişti prin claxonare să faci stânga, fie chiar şi într-o curbă –  surprinzător! – eşti lăsat. Majoritatea scuterelor poartă … cam toată familia: tatăl, care circulă regulamentar cu casca pe cap, iar în spate vreo două – trei odrasle şi mama – toţi fără protecţie. Din când în când, câte un camion blochează drumul ca să nu mai spun de situaţia ghinionistă când mai dai peste una-două vaci aşezate în mijlocul drumului pe care avalanşa de biciclete, scutere, autoturisme şi camioane încearcă să o ocolească.  Şi dacă tot am ajuns la vaci, acele ‘vaci sfinte’ de care citiţi prin cărţi sunt în general foarte slabe, iar cele pe care le-am întâlnit eu aveau culoarea gri … prăfuit.

Ne deplasăm în acest vacarm cu 20km/h. În curând, cele 3 ore cât se presupunea că va dura excursia se epuizează rapid. Mi se spune că drumul pe care trebuia să o luam e în reparaţie şi vom merge pe o rută ocolitoare, mult mai aglomerată. Îmi refac în gând agenda evenimentului şi mai tai de pe listă câteva subiecte. Echipa se distrează, se aud râsete, strigăte şi glume de tot felul.

Curând, drumul începe să şerpuiască printre munţii înalţi. Casele sunt construite alandala, fără niciun pic de sistematizare. Unele muşcă din drum şi-ţi creează senzaţia că drumul trece prin ele. Munţii sunt acoperiţi de aceste case albe neterminate, construite una peste alta, fără ferestre şi fără acoperiş. Sunt terasaţi pentru agricultură, însă dacă în depărtare văd zone cultivate, în imediata apropiere, văile acestor munţi sunt pur şi simplu nişte gropi de gunoi uriaşe, pentru că în această zonă nu există niciun sistem de colectare a gunoaielor, aşa că munţii aceştia, împăduriţi pe alocuri, au ajuns ghena unor sărmani ce-şi duc traiul de pe o zi pe alta. Din când în când mai zăreşti un om ‘sfânt’. Slab, cu barba uriaşă, albă, cu fruntea pictată şi o eşarfă portocalie înfăşurându-i coapsele. Maimuţele mişună de colo colo, pe marginea drumului.

Când şi când, un vânzător de fructe aşezate piramidal îşi strigă marfa printre claxoane, camioane, praf, mirosuri de tot felul. Copii murdari se joacă la marginea drumului în praf, au ochii mari şi frumoşi şi îţi zâmbesc veseli. Câţiva bătrâni stau la sfat sub un umbrar, în timp ce o fiertură se prepară într-un soi de ceaun la foc.

Au trecut nu mai puţin de … 10 ore.

Mă doare spatele, disperarea începe să mă cuprindă şi mă simt de parcă aş fi pe drumul spre nicăieri. Facem o pauză la o locaţie prestabilită, destul de decentă. Îndrăznesc să întreb cât mai avem, ştiind din start că voi primi o aproximare ce nu va coincide cu realitatea.

Drumul urcă şi mai ameţitor, curbele sunt şi mai strânse, iar viteza cu care merge şoferul atunci când intră în curbă mă îndeamnă să-mi fac sute de cruci ştiute numai de mine. De multe ori simt că sunt pe marginea prăpastiei (la propriu) şi mă întreb ‘Ce caut eu aici?’ Aţi văzut vreodată depăşiri în curbă, în serpentine, la 2200m? Sentimentul este unic, parol!

După … 14 ore.

Serios vorbind, îmi vine să plâng. În depărtare se vede Shimla şi un steag, cu o svastică asemănătoare cu cea fascistă, tronează la intrarea într-un resort de lux. Nu e Fata Morgana. Suntem în Himalaya.

De jur-împrejur, munţi cât vezi cu ochii, graniţa dintre cer şi munţi e undeva atât de sus cum nu puteam să-mi imaginez anterior. Un strat subţire de zăpadă acoperă gazonul, din mijlocul căruia iese un palmier.

Locaţia, fosta reşedinţă de vară a guvernatorilor britanici, este superbă. Jacuzzi-ul de pe buza stâncii de unde se vede măreţia munţilor, transformă experienţa într-una cu adevărat unică.

Piscina interioară, şemineul din lobby-ul principal, camerele decorate cu bun gust, terasa cu flori şi din nou munţii, impresionanţi, imenşi, cât vezi cu ochii, ne fac să uităm de drumul lung şi de eforturi.

După 14 ore de mers cu “autocarul” în inima nordului Indiei, trebuie să ţin un speech motivaţional în faţa echipei, aşa că trebuie să îmi adun forţele şi să mobilizez o echipă de vânzări ce are de adus vreo $60M/an în corporaţie. Nu ştiu de unde găsesc resurse, dar le găsesc: oamenii mă ascultă cu ochii lor mari şi zâmbitori şi atunci înţeleg totul. Pentru ei contează că au ajuns aici datorită performanţelor lor şi, indiferent cât de greu a fost drumul pentru mine, ei şi-au dorit acest premiu, pentru ei însemna o recompensă, iar eu am respectat asta şi mă bucur că am făcut-o.

Să mentionez că a doua zi trebuia să facem drumul de întoarcere, noaptea, pe aceleaşi serpentine ameţitoare? Şi că drumul de întoarcere a durat 16 ore?

Mai bine vă spun că nu voi uita niciodată drumul meu spre Himalaya! A fost o experienţă interesantă, dureroasă, hazlie până la urmă, îndulcită de o echipă entuziastă şi performantă, ce a continuat să ofere performanţă cu mult după ce drumurile noastre s-au despărţit. Viaţa e o călătorie, iar o călătorie în compania potrivită e cel mai frumos dar.

Articol publicat în Revista Bulevard (14 aprilie 2014).

Sursă foto: arhiva personală Amalia Sterescu