Din tranșeele parentingului. Episodul 3.
Mami, tati, avem o problemă. Mai avem nevoie de un frățior sau o “frățioară”
Nu, nu e genul de poveste în care fiul sau fiica solitară imploră după un frățior sau o surioară, uneori la îndemnul subversiv al bunicilor. Nu, nimic complicat, doar o poveste din casa în care, într-o bună zi, au poposit Țestoasele Ninja… la propriu.
Dacă aveți ceva picime pe acasă apoi știți că sunt pasionați de eroi. Băieții mei au fost pasionați, pe rând, de Kung Fu Panda, de Superman, Spiderman, Hulk, Captain America, Iron Man, dar noua pasiune este Ninja Turtles. Fiecare din cei trei pici se identifică cu o țestoasă ninja, unul e Rafael, unul e Leonardo si celălalt este Donatello.
Într-o zi, îmbrăcați în costume ninja și înarmați până în dinți cu săbii și alte ustensile aidoma personajelor din film – și-au făcut apariția în bucătarie, cu priviri serioase. Delegat să susțină “cauza” în fața părinților și să vorbească este ca întotdeauna mijlociul, adică “Leonardo”.
“Mami, tati, avem o problemă”, zise mijlociul cât se poate de serios, în timp ce ceilalți doi ne priveau grav.
– Ce problemă?, întrebăm noi părinții la unison.
– Avem nevoie de un frățior sau o frățioară! Decretă piciul cât se poate de serios.
Îmi înghit hohotul de râs și îl aud pe pater familia întrebând:
– Dar de ce aveți voi nevoie de încă un frățior?
– Pentru că, știi, țestoasele ninja sunt 4 și noi suntem doar 3, prin urmare TREBUIE să ne mai faceți un frățior.
Așa, care va să zică. Făcând un calcul rapid, soțul meu, cu simțul său practic enunță pe un ton grav, în timp ce eu făceam eforturi să mențin seriozitatea momentului:
– Băieți, am găsit Soluția. E mult mai simplu (nu știu cum nu a menționat din obisnuință “cost effective” ) să devin EU (adică el, tatăl) a patra țestoasă. Voi fi eu Michelangelo! Îmi voi comanda costumul și mă voi alătura voua în războiul vostru contra lui Shredder.
Picimea a făcut ochii mari, hmm… nu se așteptau la asta. Așa ceva…, dar cumva soluția i-a mulțumit și au țipat la unison: Yeeeeee, vine și Michelangelo!
Zis și făcut. Într-o seară vin acasa și mă întâmpină armata de țestoase în frunte cu “țestosul-șef”. Acum nu vă voi arata poze, dar credeți-mă, am râs pe săturate câteva minute bune și de fiecare dată când revăd fotografiile.
Distracție mare și lupte pe măsura. Că între timp au mai fost nevoie și de afise cu Shradder, că am căutat disperată jucării cu Splinter sau că mă împiedicam peste tot de săbii ninja asta face parte din “bucătaria” poveștii.
Asadar, când ai trei copii și auzi rugămintea “Mami, tati, avem nevoie de un frațior sau o frățioară!” nu te lăsa copleșit de gravitatea momentului și nu face un atac de panică din toate motivele ce ți-ar putea trece prin minte. Există întotdeauna soluții “creative” în cazul de mai sus – floare la ureche.
Și acum, lasând tonul glumeț, e adevărat, ceea ce odinioară parea idilic – “uraaa încă un bebeluș” – de la al treilea în sus e aventură curată. Când lumea mă întreabă și spun că am trei copii există două tipuri de reacții:
- Oau , 3 copii – ce frumoos! Ce mare curaj ați avut! – Iar eu răspund invariabil: “Nu e vorba de curaj, ci de puțină nebunie în fața vieții”
- Oau, 3 copiii … Liniște. Aceia invariabil nu ne vor invita în veci în vizită, umplem casa și e mare deranjul
Mi-am dorit copii, îi iubesc din tot sufletul și încă îi mai număr în fiecare seară, minunându-mă că am reusit să fac trei în circumstanțe mai grele pe care le-am menționat și în cartea mea “Tango cu viața” (www.tangocuviata.ro) Dar nu aș fi luat această decizie dacă nu aș fi fost convinsă că pot sa le ofer o viață frumoasă, că mă încumet să mă îngrijesc de sufletele și de caracterele lor, să crească drepți și puternici. Dacă e să fac o paralelă cu leadership-ul și să aduc în discuție Principiul lui Peter, pentru mine 3 copii înseamnă maximul pe care îl pot duce . Și mai cred, tot prin prisma experienței proprii ca, ei, copiii nu vin când vrem noi, ci când vor ei. Ei ne aleg pe noi cumva, fie că e un copil unic la părinți sau mai mulți – ne fac viața frumoasă și palpitantă, în același timp.
Pentru că, până la urmă, indiferent de realizările tale în carieră, a călăuzi ca părinte (natural sau nu) viața unui copil este cel mai important angajament pe care ți-l poti lua, dincolo de orice alte aspirații.