Despre servicii, în ţara lui Pachacuti, pe tărâmul incaşilor
Se spune că cele 7 noi minuni ale lumii sunt: Marele Zid Chinezesc, Colosseum-ul din Roma, statuia Christ the Redeemer din Rio, Taj Mahal-ul din India, Petra din Iordania, Chichen Itza din Mexic şi Machu Picchu – Peru.
În călătoriile mele am reuşit să străbat o porţiune din Marele Zid şi să-i admir măreţia şi, în acelaşi timp, inutilitatea; paşii m-au purtat şi în faţa marii cruci creştine din interiorul Colosseum-ului din Roma; m-am simţit mică în faţa măreţei statui a lui Isus Mântuitorul, scăldată în soare, cu chipul sculptat de gălăţeanul Gheorghe Leonida. La Taj Mahal am renunţat din cauza insecurităţii pe care am simţit-o pe şoselele Indiei şi a hărţuirii practicate de vânzătorii de ocazie, ce mişună în jurul impresionantei clădiri. Petra şi Chichen Itza sunt încă pe lista mea.
Însă, în aceste rânduri vreau să subliniez că, vizitând aceste noi minuni ale lumii, nicăieri nu am rămas mai impresionată de serviciile turistice ca în Peru – destinaţia Machu Picchu.
1. Flux de turişti coordonat impecabil
Ca să ajungi la Machu Picchu prin Lima, ai la dispoziţie nici mai mult nici mai puţin de 13 zboruri zilnice până la Cusco, vechea capitală a incaşilor. Vă daţi seama cum ar fi să avem 13 zboruri aeriene zilnice Bucureşti – Braşov pentru a-i duce pe turişti în ‘Ţara lui Dracula’? Dau acest exemplu deoarece, pe tărâm sud american, când spui România spui Hagi (fotbalul, deh!) şi Dracula … Serviciile liniilor aeriene nu diferă foarte mult de Tarom, însă măiestria pilotului ce trebuia să facă o aterizare cu vânt din spate, într-un oraş situat la 3400m altitudine, a fost apreciată ca impecabilă! Pe micul aeroport din Cusco mişună turişti din toate colţurile lumii. În aeronava cu care am aterizat eu era un grup numeros dintr-o minoritate sexuală ce veneau dintr-o croazieră cu … tematică şi care se îndreptau bărbăteşte către Inka trail şi Machu Picchu. În rest, germani, japonezi, argentinieni, brazilieni şi cine ştie câţi alţii. Din aeroport sunt preluată rapid, cu profesionalism, de o ghidă – Magda – ce vorbeşte impecabil limba engleză. Magda s-a născut în jungla amazoniană, a părăsit satul şi a venit în Cusco ca să-şi finalizeze studiile universitare, este profesoară de spaniolă şi ghid turistic, pentru că – aşa cum îmi explică ea – toţi tinerii sunt nevoiţi să aibă două joburi în paralel, pentru un trai decent în Cusco. Ca reprezentantă a agenţiei turistice locale, Magda s-a dovedit a fi o ghidă grijulie şi eficientă: ne-a dat indicaţii legate de traseu, timp de întâlnire şi preluare, ce haine să purtăm, cum să atenuăm răul de înălţime şi multe altele.
2. Servicii hoteliere excelente, chiar şi în situaţii limită
Când ajungi la 3400m, simţi că ceva e în neregulă cu respiraţia ta. Oboseşti. Ameţeşti şi te simţi în general ca într-un lift care coboară rapid. Din păcate pentru mine, starea de rău s-a accentuat până la punctul în care mi se părea că sunt făcută ‘knock out’. Nu pot să nu remarc aici serviciul impecabil al hotelului care, în două minute din momentul în care li s-a semnalat că am rău de înălţime, s-au prezentat cu bateria de oxigen, medicaţie specială, ceai de coca şi o supă bună de pui care – spun ei – face minuni în astfel de situaţii. Şi aşa a fost! Dacă nu era intervenţia lor rapidă, a doua zi nu mai vedeam eu Machu Picchu! Mai mult decât atât, a doua zi au întrebat grijulii cum mă simt şi ne-au mai dat câteva sfaturi utile.
3. Drumul Cusco – Machu Picchu, o experienţă remarcabilă
Magda ne preia de la hotel dis-de-dimineaţă şi ne duce la punctul de îmbarcare, în autocare. La locul cu pricina suntem întâmpinaţi de doi angajaţi, bărbat şi femeie, îmbrăcaţi în uniforme impecabile, ce ne controlează documentele de călătorie şi vorbesc engleza la fel de bine ca mai toţi cei implicaţi în sfera serviciilor în Cusco. Drumul cu autocarul durează două ore. Ajungem în staţia de tren, unde urmează să ne îmbarcăm într-un tren special ce ne va transporta la Machu Picchu. Primim indicaţii la tot pasul şi fiecare angajat al liniei de tren peruane ştie ce are de făcut. Trenul are puţine vagoane, fiecare fiind decorat diferit, cu pereţi şi plafon vitrat, cu mese pliabile, pentru gustări, cu mesaje vocale înregistrate în mai multe limbi străine. Fiecare vagon e deservit de un angajat şi o angajată îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme bleumarin, elegante, impecabile. Eşti invitat la îmbarcare. Perechea ce deserveşte vagonul nostru ne aşteaptă zâmbind, ne sunt controlate biletele, ni se vorbeşte în engleză şi pe o scară specială de suport, ne îmbarcăm în vagonul A. În scurt timp, pe măsuţa din faţa mea poposeşte un mic buchet de flori şi la scurt timp după şi un mic dejun frugal. În boxe se aude muzică peruană şi din când în când indicaţiile turistice formulate în limba engleză, spaniolă sau japoneză. Serviciul e neobişnuit pentru o linie ferată şi visez cum ar fi să merg de la Bucureşti la Constanţa într-un tren rapid, să ajung în maxim o oră, să am wireless şi prize de reîncărcare şi, din când în când, un angajat CFR să mă servească cu apă rece, vorbindu-mi nu engleză, dar măcar o română corectă şi politicoasă …
În acelaşi tren, pe drumul de întoarcere, cei doi angajaţi ai liniei ferate încing o petrecere, călătorii sunt invitaţi la dans, lumea aplaudă, se distrează, e vacanţă! Un dansator ce poartă o mască tradiţională invită la dans o turistă japoneză, lumea se amuză şi găseşte puterea să râdă în hohote, chiar şi după o zi istovitoare. Ba mai mult, ni se face o prezentare de modă de către aceiași doi angajați ‘multifuncționali’, ce ne prezintă acum haine tradiționale din alpaca. Toţi turiştii se simt bine. Greu de imaginat o astfel de atmosferă pe CFR, indiferent care ar fi ruta …
Cu precizie de ceasornic, trenul ajunge la Aguas Calientes, localitatea de la poalele muntelui Machu Picchu. Cu o coordonare excelentă, suntem îmbarcaţi rapid în autocare ce transportă turiştii zilnic, ca nişte furnicuţe harnice, de la poale până sus pe munte. Ghinion! Autocarul nostru se defectează şi – cum totul e o cursă contra cronometru – mă supără gândul că aş putea zace în marginea acestei serpentine cine ştie cât, dar … nu! Şoferul ne transmite prin microfon că un autocar de rezervă va ajunge la noi în maxim cinci minute … şi aşa a fost! Debarcaţi şi îmbarcaţi rapid, mai străbatem câţiva kilometri până la faimoasa aşezare.
4. Ghizii din Machu Pichhu şi Cusco – adevărate ‘enciclopedii pe picioare’
Imediat ce te dai jos din autocar, Machu Picchu ţi se arată puţin câte puţin şi, pe măsură ce urci muntele, acest lăcaş neatins de ocupaţia spaniolă se arată privitorului în toată minunăţia sa. Ghidul practică această meserie de când se ştie. A fost ghid în pădurea amazoniană, a mers cu turiştii pe Inka trail, însă de ceva ani face traseul Aguas Calientes – Machu Picchu. Vorbeşte o engleză cu vocabular diversificat, deşi nu a învăţat în şcoală limbi străine, ci – culmea! – tot de la turişti.
De la Romulo Chacon aflăm că mestecatul frunzelor de coca dădea senzaţia de saţietate în familiile sărace, că limba incaşilor e quechua şi că încă se mai vorbeşte această limbă în familiile tradiţionale. Învăţăm de la Romulo că Inka înseamnă rege şi că aşezarea de la Machu Picchu a fost construită de marele conducător Pachacuti, ce a ales acest loc ferit, de unde începe şi jungla amazoniană, ca loc de adăpost, repaus şi rugăciune. Aşezarea nu a fost niciodată cucerită sau măcar vizitată de colonialiştii spanioli, faţă de care mulţi locuitori din Cusco încă mai prezintă resentimente … Mai aflăm că incaşii obişnuiau să modifice cu dispozitive speciale din lemn capetele pruncilor, deoarece cu cât acestea erau mai ţuguiate, cu atât le creşteau şansele de a fi desemnaţi preoţi – aceştia având o poziţie privilegiată în societate. Romulo ne furnizează şi informaţii despre ştiinţa incaşilor de a construi ziduri impecabile pentru templele lor şi învăţăm diferenţa dintre maniera de construcţie pentru un zid de rugăciune şi unul obişnuit de locuinţă. E fascinant să înţelegi cunoştinţele de care dispunea acest popor orientat spre agricultură, aclimatizare de noi specii aduse din junglă în Valea Sacră sau rugăciune.
Ghidul din Cusco ne expune cu entuziasm şi precizie informaţii interesante legate de credinţele incaşilor şi teoria lor despre cele trei dimensiuni: cosmosul – reprezentat de condor, muntele – reprezentat de puma şi pământul – reprezentat de şarpe. Tot de la el aflăm că locuitorii din Cusco încă îşi conservă morţii, în sensul că păstrează de la cel dispărut o relicvă, de obicei o mână, pe care o aşează cu sfinţenie în altarul ce există în fiecare locuinţă tradiţională, cu scopul de a-i apăra de rele. Acelaşi ghid ne introduce în atrocităţile făcute de colonialiştii spanioli împotriva populaţiei inka, ne arată templele incaşilor acoperite de catedrale catolice şi urmele zidurilor incaşe, ce merg din Cusco în întreaga regiune. De altfel, în harta de pe timpul incaşilor, Cusco era punctul central, celelalte puncte de pe hartă sunt aşezări, iar culorile delimitează teritoriul incaş în spaţiul geografic corespunzător ţărilor de azi.
Plec din Peru cu sentimentul că am trecut nu numai printr-o experienţă de servicii turistice remarcabile, dar mi-a fost servită o lecţie de istorie pe care doresc să mi-o îmbogăţesc – motiv pentru care, în aeroport, în drum spre casă, cumpăr cărţi care să-mi povestească mai mult despre Pachacuti, Manco Capac, Viracocha, Sacsayhuaman.
În curând, voi reveni cu impresii din călătoria în insulele braziliene, orchestrată însă de directori de relaţii cu clienţii americani.
La bună vedere!
Articol publicat în Revista Bulevard (31 martie 2014).
Sursă foto: travelbrochures.org, andentravelweb.com, perurail.com