Despre parenting… din tranșee. Episodul 2.

„Uraa, vom mai avea un copil…” Ce nu te învață cărțile, dar te învață inevitabil viața de părinte.

Cineva mi-a spus o vorbă odată, atunci am râs cu poftă, dar mi-a rămas întipărită în memorie. Omul zise: Dumnezeu ți-l dă pe primul copil de-a dreptul angelic, cuminte și bun ca să ai curaj să-l faci și pe al doilea. După… să te ții! Începe “distracția”. Și mare dreptate a avut…

La prima sarcină, citești, te documentezi, asculți sfaturi din toate părțile până într-un punct în care decizi să-ti mai urmezi și instinctele, nu de alta, dar uneori citești atât de multe povești “horror” încât îți spui că mai bine lipsă.

La a doua sarcină, îți spui că ești deja expert în bebeluși și nivelul tău de încredere ca parinte e la cote foarte bune. Poate vrei să mai rafinezi ce nu a mers prea bine în primele luni după nașterea primului copil sau să ai o altă abordare legată de logistica de după naștere, însă, în mare, lucrurile par a decurge așa cum le-ai planuit. Ești încă… în control. Ce frumoasă iluzie.

Și vine surpriza. Aia despre care cărțile nu prea te-au pregătit! Și brusc îți aduci aminte de … “Dumnezeu ți-l dă pe primul copil de-a dreptul angelic, cuminte și bun ca să ai curaj să-l faci și pe al doilea. După… să te ții! Începe “distracția”.

Nimic nu e cum ai planuit pentru că EL, puiul numărul doi are personalitate, ALT TIP de personalitate decât primul. Te ține trează noapte de noapte. Opt luni de zile țipă din toți rărunchii atunci când simte că vrei să-l lași singur așa cum l-ai lăsat și pe primul și totul era OK. Dacă primul trecea fără probleme din brațele mamei în brațele tatălui sau ale bunicilor, al doilea vrea exclusivitate: nu te vrea decât pe tine, mama.

Primul născut își așteaptă cu interes micul frățior… la joacă și se miră tare că acesta nu reacționează și nu se întâmplă nimic. De la încântare la dezamăgire nu e decât un pas. Așadar, apariția asta mică și plângăcioasă nici măcar nu se joacă cu mine?, își spune el în gând! Pai, da! Cărțile te învață cum să-ți pregătești puiul nr.1 de venirea frățiorului, însă nu știu cum de am sărit peste partea în care trebuie să-l pregătești că la început micul venit nu e nici pe post de jucărie și nici pe post de partener de joacă. Este un pui de om neajutorat ce își strigă nevoile cât de vehement poate.

Atenția tuturor celor din casă se concentrează spre noul venit ce știe să-și ceară drepturile. Nu știu cum, la mine în familie al doilea copil a întors regulile casei cu fundul în sus având cea mai bună armă de care dispunea: urletul. Și țipa, dragilor, țipa ca din gură de șarpe. Până primea exclusivitate. De aici până la întrebarea pe care și-o pune primul născut: Unde e mama mea și numai a mea? Nu mai e decât un pas. Oricât timp i-ai dărui și oricâte clipe de tandrețe numai tu cu el, pentru el, primul născut, nimic nu va mai fi la fel. A înțeles că trebuie să te împartă și, cumva, în căpșorul său e acceptabil, dar atât de greu de gestionat emoțional…

Și apoi când hoarda de prieteni, rude vin în vizită să-l vadă pe noul născut acum zâmbăreț și cu ceva luni la activ, el, primul născut nu mai e în centrul atenției. Compensezi cum poți: ai în casă o rezerva de cadouri pentru el și ești pe faza când prietenii vin cu daruri numai la noul nascut și îi oferi și primului născut un dar! Îl iei în brațe și îl faci să se simtă așa cum știi tu, important și iubit.

Dar acesta este doar începutul. De aici și până la: “tricoul lui e mai frumos, jucăria lui e mai mare, camera lui e mai frumoasă, dar cu mine când dormi?”, nu e decât o distanță mică, mică și pitică…

După opt luni de nesomn dacă mai auzi întrebarea “Cum ai dormit azi noapte?” îți vine să crăpi capul celui care întreabă la propriu și numai mamele ce au trecut prin asta mă înțeleg cu adevărat 🙂 Dar în ciuda oboselii și a rutinei zilnice, biberoane, pampers, plimbare în parc, sterilizare, baie, mâncare special preparată etc. nu poți să nu constați că filmul acesta nu seamănă cu cel pe care ți l-ai imaginat atunci când îți creionai în minte tabloul celor doi frați. Unul suferă clar, indiferent câtă atenție, iubire sau timp petreci cu el. Nu știi unde greșești și cum să-i mai readuci zâmbetul pe buze și, personal, știi al naibii de tare cum e să suferi ca prim născut, e una dintre acele experiențe ce îți rămân scrijelite în suflet.

E un copil de 4 ani ce simte că a fost detronat, a atras pentru 4 ani atenția tuturor celor din casă, iar acum nu mai e întotdeauna opțiunea numărul 1 pentru că are un frățior. A primit 4 ani tot ce a fost mai bun, dar acum trebuie să împartă, și trebuie să împartă TOT. E greu pentru suflețelul unui copil de 4 ani să gestioneze asta, dar situația de față nu te-a luat pe nepregătite, ai anticipat-o și te-ai pregătit cum ai putut pentru ea, însă, deși îți folosești intuiția, pregătirea și cunoștintele acumulate, nu îți iese întotdeauna. Asta-i realitatea! Și înveți lecția dură a părintelui care înțelege că, uneori, chiar și când crezi că ai făcut tot ce ai putut, nu poți împiedica suferința să muște din suflețelul copilului tău! Și uite așa apare păcătoasa asta de vină, vină că nu ești suficient de bun ca părinte, vină că nu ai soluție la toate problemele copilului tău. Citești mai mult, ceri sfaturile specialiștilor (unii de folos, alții nu) și înfrunți cu tărie realitatea fiecărei zile din călătoria ta de părinte. Căci știți ceva? E un job pe viață. E job-ul din care nu poți DEMISONA când nu-ți mai place echipa, șeful sau … cultura organizațională. E job-ul în care evaluarea trebuie să iasă musai pe Exceed Expectations altfel vei plăti un preț dur și asta nu e greu de anticipat când trebuie să clădești caractere și să nu îngrădești spirite!

Dar asta nu e tot 🙂 Când mi s-a născut al treilea băiat lucrurile au devenit de-a dreptul palpitante. Mijlociul avea 1 an și jumătate și nu apucase suficient să fie mezinul familiei. Nu voi uita niciodată tristețea de pe chipul său când și-a întâlnit prima oară fratele cel mic. În ochii lui imenși, umbriți de gene dese, am citit toată tristețea lumii. Fratele cel mare era deja pregătit pentru aceasta experiență, dar el, mijlociul, care se luptase un an și jumătate pentru atenție, acum trebuia să lupte dublu? Wow. Și să te ții. Marea mea surpriza după a treia naștere nu a fost generată de problemele obișnuite ale nou născutului, ci de copilul meu mijlociu și de teribilele lui crize de gelozie care numai dacă mă simțea noaptea că stau cu bebelușul urla din toți rărunchii…

Credeam că știam tot în materie de copii mici, dar m-am înșelat. După trei copii, ești cu siguranță expert în îngrijirea lor fizică, în recunoașterea celor mai mici semne de boală, în prepararea celei mai adecvate hrane etc., dar nu ești niciodată suficient de expert în gestionarea problemelor lor emoționale. O faci cu dragoste, cu instinctul tău de părinte, cu propria ta experiență, dar uneori nu e suficient. Și știti ceva? ESTE OK!!! Nimeni nu s-a născut părinte, toți învățăm zi de zi așa cum putem, dar cel mai important este să nu ne prefacem că rivalitatea între frați nu există, să nu credem că rețetele aplicate nouă de mama și tata când eram copii vor funcționa imbatabil și să nu ezităm să cerem sfatul specialiștilor când simțim că poate nu avem competența necesară.

Da, știu – cum adică nu sunt suficient de competent ca părinte? Veți zice. Sunteți! Nimeni pe lumea aceasta nu va înțelege și nu vă iubește copilul mai bine ca voi, părinții. Uneori însă e nevoie de un ochi extern, specializat care să ne ghideze acțiunile, un fel de mentor în parenting pe care trebuie să-l acceptăm ca pe ceva normal. Dacă în business o facem, acceptăm ideea de mentorat, oare în parenting de ce nu am face-o? Măcar ocazional.

Sunteți curioși cum arată tabloul celor trei frați acum când cel mic are trei ani, mijlociul cinci și cel mare nouă? Cam așa:

• Eu sunt regele Tai Lung (caracter din King Fu Panda) – zice cel mic.
• Ba nu, eu sunt regele Tai Lung, zise mijlociul.
• Ba nu, eu sunt! zise cel mic iritat și gata de plâns…

• Mami, ești mama mea și numai a mea? – zise cel mic.
• Ba nu, e mama mea, strigă cel mare din camera lui.
• Ba nuuu, mami azi ai promis că ești mama mea! strigă mijlociul…

• Farfuria mea e mai mare…, zise fălos cel mic.

• Ba a mea e mai mare, zise hotărât mijlociul. Mami, nu-i așa că a mea e mai mare?

• Eu sunt mai puternic, strigă mijlociul.

• Tu ești puternic ca un tânțar, zise ironic cel mare.

Și aș putea continua pentru că acest dialog are loc cam non stop… . Uneori, de fapt onest vorbind, de cele mai multe ori, este epuizant. Alteori este amuzant. Trei omuleți competitivi, care se bat pentru orice, se luptă pentru orice în dorinta lor de a-și manifesta individualitatea și de a se simți speciali. Dragostea aceea dintre frați așa cum o idealizăm noi nu există în această etapa a existenței lor (cel puțin nu în familia mea) – poate doar o mică doza de empatie! Încă mai sper să se manifeste mai târziu dacă noi ca părinți vom reuși să creăm conexiunile necesare.

Acceptăm această competitivitate sau o inhibăm? O stimulăm prin metode corecte sau facem rău fără să vrem? Suntem dispuși să învățăm de la specialiști sau facem cum am învățat noi sau cum am văzut în familie de la mama și tata? Uneori, cred cu tărie că adulții când decid să devină părinți ar trebui să depună un jurământ care să conțină doar trei cuvinte: “Să nu rănești!” pentru că întâlnesc zilnic atât de mulți adulți ciuntiți sufletește de rănile copilăriei și cumva limitați în a-și atinge potențialul de acest bagaj emoțional pe care îl cară cu ei peste tot…

Am mai spus și repet, nu dau rețete de parenting, ci doar pun pe hârtie o parte din experiențele mele de părinte, acele experiențe despre care mulți nu vorbesc deschis pentru că da, parenting nu înseamnă numai lapte și miere sau idilica reclamă cu doi adulți și doi copii musai ce zâmbesc fericiți…, pășind prin viață în pași de dans.. (fie el și tango:) ).

Dacă vreuna din aceste idei vă e utilă sau dacă vă consolează că la alții poate fi mai rău și asta vă face mai optimiști – cu atât mai bine 🙂 important este să nu vă dați bătuți atunci când în tranșeele parentingului vă e mai greu! Nu lăsa vina că nu ești suficient de bun ca parinte să te macine. Învață cum să fii mai bun ca părinte! Cere ajutor! Și dacă nu ai devenit încă părinte, nu uita – e un full time job, pe viață! Demisia nu e o opțiune! Așa că decide în cunoștință de cauză.