Dansul miresei

Lumea petrece, fiecare are o poveste de spus sau o glumă cu sau fără perdea. Și ea se simte bine, alături de prințul ei. Deodată, muzica se oprește, urmează tradiționalul dans al miresei cu tatăl său. Curând, vocea suavă și insinuantă a lui Marlyn Monroe se aude și un  “My heart belongs to daddy” invadează ringul de dans. Tatăl și fiica. Parcă mai ieri dansau,  ea era doar o fetiță iar tati o lua în brațe și o învârtea prin cameră până când ea ii spunea râzând în hohote, peltică: “Stop, oplește-te!” Inima lui bate foarte tare, plin de emoție nu știe cum să-și ascundă lacrimile dar mândria de a fi tatăl acestei făpturi minunate învinge. Ea se cuibăreste la pieptul sau asa cum a făcut întotdeauna mai ales când îi era greu deoarece el i-a fost mereu acolo…. Și sunetul muzicii se pierde printre amintiri, el și-ar fi dorit ca timpul să stea în loc, ea e grabită să meargă tinerește pe noul ei drum.

Era a nu știu câta oară când privea acest dans al miresei cu tatăl său și nu fusese o singură dată, nici măcar o singură dată în care lacrimile să nu-i plece singure pe obraji,  întinzându-i machiajul cu grijă ales. Atunci,  privind de pe margine pașii aceia de dans, ea redevenea fetița, fetița ce nu a avut nici acel piept pe umărul căruia să plânga copil fiind  și nici tatăl cu care să-și danseze propriul său dans, atunci când ea însăși era mireasa.

Căci sunt barbați meniți să fie tați, fie că sunt naturali sau nu. Și mai sunt tați suferinzi, despărțiți prin forța împrejurărilor de copiii lor, cu dorul neostoit și răni greu de vindecat, sunt inși cu inima “smulsă“ și pierdută în lacrimile vărsate de dorul copiilor lor. Și mai sunt “inseminatorii”, fugitivii în căutare de noi atracții pentru care viața unui copil devine o tranzacție într-un proces oarecare de paternitate sau divorț. Poate că nu sosise acel moment special pentru ei, momentul asumării, momentul  în care erau dispuși să încerce să învețe să devină părinți, preferabil părinți buni. Uneori “fugitivii”chiar reușesc și devin părinți buni pentru proprii copii sau ai altora. Alții pe la 40 de ani, când îi apucă dorul de ducă –  cred că pot șterge cu buretele cam 20 de ani din viața lor,  la pachet cu copii, nevastă și alte angarale și o iau de la capăt. Îi vezi prin parc cu câte-un nou născut, mimând tinerețea (sic!), în timp ce pe copiii din familia numărul unu, uneori și familia numărul 2 ☺ îi reprioritizează ușor, ușor. Și mai sunt cei ce recunosc onest că nu sunt făcuți să fie tați – le admir întotdeauna onestitatea! Cu siguranță mai sunt și… Gândurile ei treceau de la o idee la alta.

Acum nu că mamele ar fi perfecte întotdeauna, nici pe departe, dar dansul acela al miresei ținută protector de brațele tatălui îi deschidea răni adânc îngropate dar niciodată vindecate. ”La naiba”, își spuse, suparată că i se întâmplă din nou. Merse la baie ca să se calmeze, în timp ce bărbia înca îi tremură de lacrimile neascultătoare.

Se privi în oglindă. Era frumoasă chiar și când era tristă, un soi de melancolie instalata temeinic în sufletul ei încă de când era copil, când era doar o copiliță simțea ca e diferită într-un fel pe care nu-l înțelegea – avea doar mama în timp ce subiectul tata era subiect tabu. Era pruncul părăsit înca inainte de a se naște. Punct. Ca într-o piesă de doi bani, el  îi trimitea mamei ei din cand în când la ușă, diverse familii interesate de adopție –  în speranța că va scăpa de obligații. Rudele “binevoitoare” șusoteau și așa ea a aflat că cel pe care ele il numeau “tatăl”, locuia chiar în orașul ei, chiar în drumul ei zilnic spre școală. Cu părul prins în codițe, cu ghiozdanul în spate, se așeza cuminte, în fiecare zi, pe aceeași parte a autobuzului ce trecea prin fața casei lui, ca să-l poată zări măcar o data. Zi de zi, timp de șase ani. O dată,  chiar a zărit ceva, niște pantofi! Dar autobuzul era prea aglomerat și ea prea micuță ca să-și facă loc și să poată vedea mai mult. L-a idealizat în visele ei, și-a imaginat cum o să o caute într-o zi și cum își vor povesti vrute și nevrute încercând să recupereze anii pierduți. Învața bine, era olimpică și știa că pentru fiecare victorie obținută în viață, motorul ei era el. Cumva, mult timp, a vrut să-i demonstreze lui în primul rând și nu sieși că era o învingătoare. Dar el nu a căutat-o niciodată. A făcut-o ea într-o bună zi. Își scutura capul ca sa alunge acea oribilă amintire.

Cu timpul victoriile ei au devenit doar ale ei. Înfrângerile ei nu au avut  nici umărul și nici încurajările lui – și ele au fost doar ale ei, lecții inerente de viață.

”E totul ok?”, o întreabă prințul ei.

”Da”, îi spuse ea surâzând. Și mâna lui o prinse pe a ei protector, ca întotdeauna.

Îl așteptase ceva vreme pe prințul ei– și-a dorit un partener de cursă lungă și un tată în adevăratul sens al cuvântului pentru copilul ce va să vină. A căutat, a ratat, s-a ridicat și iar a căutat. Într-o zi nu a mai căutat. A găsit-o el. Și cu al șaselea simț, a știut întotdeauna că în sufletul lui încercat stă un tată minunat, iubitor și  atent. Și nu s-a înșelat.

Sunt barbați menitț să fie tați,  fie că sunt naturali sau nu și mai sunt  “inseminatorii”, fugitivii în căutare de noi atracții. Și indiferent în care din categorii te afli, trebuie să știi că atunci când muzica începe și mireasa vine în fața lumii să danseze, în momentul ei de glorie, ea devine pentru câteva minute fetița ce se vrea a fi luată în brațe, învârtită până când,  cu brațele de gâtul tau,  va striga râzând:

“Tati, oplește-te!“