Altfel de patimi

De 8 ani se trezeşte, deschide ochii şi vede acelaşi dreptunghi de tavan. De 8 ani stă crucificată pe acest pat al durerii şi neputinţei, nu-şi mai poate controla picioarele dar ochii ei sunt încă vii şi iscoditori. Mâinile ei tremură şi de abia pot ţine cana cu apa însă mirosul ei simte, ştie că a venit primăvara şi simte chemarea pământului. Acel pământ pe care l-a muncit 60 de ani cu religiozitate.

Numai cine nu a cunoscut ţăranul român nu înţelege acest freamăt. E vremea semănatului, se curăţă grădinile, viile, se dau cu var copacii, se primenesc casele şi se fac rugăciuni pentru vreme caldă şi ploaie. Bătrânii dau ocol grădinii ca nişte mici generali ce-şi inspectează trupele – copacul acela s-a dus, stupii aceştia nu au rezistat peste iarnă dar lasă, cu voia Domnului – spun ei – va fi bine.

Mirosul lemnelor arse în sobă peste noapte încă mai împânzeşte camera mică dar aerul e cald deja, simte vânt de primăvară cu miros de flori şi copaci înfloriţi. Pe peretele opus stă icoana ei preferată. Răstignită pe patul ei de 8 ani, trei iubiri i-au mai rămas: dragostea pentru Iisus, dragostea pentru pământ şi dragostea pentru fiica ei. Restul, toţi ai ei, s-au dus.
Ţintuită la pat de 8 ani are un mare regret – acela că nu mai poate merge la biserica satului, că nu-şi mai poate vizita străbunii în ajun de Paşte. Credinţa ei e însă de nestrămutat. Şi chiar dacă pare că Domnul şi-a întors privirea de la ea, inima ei acceptă şi înţelege.

Primăvara, mai mult că oricând îi aduce aminte de dragostea ei pentru pământ. Freamătul acelui ”tot timpul avem ceva de făcut – pământul o cere”. Pământul acesta moştenit de la toţi ai ei, muncit din greu de generaţii întregi, apărat, protejat şi frământat în mâinile bătrâne uneori ca singura speranţă.

Mi-o aduc aminte într-o zi de vară. Muncise luni întregi în grădină şi aceasta dăduse roade frumoase. Deodată cerul se întunecă brusc. Panicată o văd cum ia un topor şi îl înfige în pământ: ”Să nu dea grindina” zice ea. Numai că cerurile aveau alte planuri. Bucăţi de gheaţă au început să se rostogoleacă peste rodul atât de muncit şi în doar 15 minute totul s-a făcut praf. Plângea cu lacrimi mari în spatele ferestrei, frangandu-şi mâinile şi întrebându-se: De ce? A doua zi a luat-o de la capăt cu şi mai multă tenacitate fiindcă asta ştiau ţăranii români autentici să facă. Să muncească din greu, să o ia de la capăt şi să creadă în Dumnezeu.

Fata ei i-a rămas alături căci tradiţia românească înrădăcinată la sate cere ca bătrânii să-şi găsească sprijinul şi ajutorul în sânul familiei. A îngrijit-o cu loialitate, respect şi dragoste necondiţionată. E singură, fără de soţ sau copii şi duce după ea aceleaşi griji: pământ, mamă şi ziua de mâine.

Acum, în Săptămâna Patimilor, să ne amintim de bătrânii noştri – cei care însinguraţi în casele lor privesc spre geam cu speranţa că cineva le va călca pragul şi le va da un zâmbet şi o vorba bună. Să ne gândim că patimile unora dintre noi pot fi oblojite nu cu bani sau cu daruri scumpe ci cu vorbe bune, spuse din adâncul sufletului, cu un zâmbet cald ca o speranţă pentru o altfel de zi, diferită de cea de ieri – o zi în care nu vor mai trebui să fixeze cu ochii acelaşi dreptunghi de tavan.

Sursa foto: pinterest.com