Absența
Când zilele se aștern una peste alta și timpul face ce știe el mai bine, să aline sau să scufunde în uitare, mă uit în urmă la rana mea: rana absenței tale din viața mea.
Mă uit la ea cu detașarea cultivată maiestuos în ultimii ani, de parcă rana asta hâdă, pe care am cărat-o în fiecare zi a vieții mele, în toate cele peste 18,000 de zile în care am respirat, am plâns, am râs, am iubit, am disperat, am sperat – mă privește fix în față, din afara corpului meu. Nu e o cicatrice, e o rană deschisă din care totuși nu mai curge nicio picatură de nimic. E o amprentă a suferinței mele dar și un dar în același timp. Mi-a luat mult să înțeleg că rana asta avea lecțiile ei pe care de abia mai tarziu în viață am putut să le deslușesc.
De-ai fi rămas în viața mea, m-ai fi strans în brațe cu dragoste și stângacie așa cum fac tații cu primul lor născut. Ți-aș fi simțit palma cea mare mângâindu-mă în timp ce adormeam. Mi-ai fi citit poate povești senzaționale sau poate te-aș fi mângâiat pe părul tau negru și ondulat. M-ai fi însoțit în prima zi de școală și mi-ai fi șters lacrimile ori ai fi rostit o vorbă bună ori de câte ori un baiat mi-ar fi frânt inima. M-ai fi condus mireasă la altar și ai fi dansat cu mine acel dans magic pe care fetele și-l amintesc o viață. Ai fi știut când mi-e data nașterii și m-ai fi sunat în fiecare an cu o urare caldă. Te-ai fi bucurat la vestea că vei fi bunic, o dată, de două ori, de trei ori. I-ai fi alergat prin parc sau te-ar fi alergat ei pe tine când bătrânețea ar fi șters din memoria membrelor tale cuvântul ”sprinten”. Și ai fi primit alinare atunci când boala ți-ar fi dat târcoale și ai fi știut că nu suntem nicodată singuri în suferință.
Toate astea le-am pierdut împreună. Și nu se vor întoarce. În fața noastră nu este decât iertarea și eternitatea.
Dar poate ar fi fost un scenariu prea banal… fiecare are năzuința că nu s-a născut să fie … banal. A trebuit să mă nasc copilă în brațelele unei alte copile de 20 de ani, la fel de neajutorată ca și mine. Nedorită poate ca și mine, neiubită poate ca și mine. A trebuit să mă lupt pentru normalitate sau să mă lupt în mintea mea cu dușmani inexistenți. A trebuit să răzbesc ca să-ți demonstrez absurd în mintea mea că meritam să mă ții aproape, că meritam să știi despre mine, că meritam să mă cunoști, așa cum sunt – cu bune și rele.
O vreme te-am căutat în toți bărbații pe care i-am iubit. O vreme am crezut că te-am îngropat adânc în cele mai ascunse colțuri ale sufletului meu ferecat în durere ca să nu mai ieși și să-mi amintești că obișnuiam să cred despre mine că sunt un copac cu o singură rădăcină. Și mi-a ieșit, o vreme.
Te-am ignorat, te-am minimizat și te-am dărâmat de pe soclul pe care nu-l meritai. Azi esti un om bătrân, suferind si nici n-am să știu vreodată dacă ai fost fericit. Când m-am învins pe mine nici nu mi-a mai păsat că nu știi cât de departe am ajuns. M-a izbit asta într-o dimineață în care stăteam când soarele îmi intra grațios pe fereastra pe care se zărea Tour Eiffel.
Ar fi trebuit să încep cu ~Dragă tată~ și să-ți cer iertare că nu am fost mai încăpățânată în a te desluși, că n-am venit spre tine, acum în ceasul al doisprezecelea, să-ți spun: hai să bem un suc împreună și să ne bucurăm – în tăcere. Și poate ca aș face-o dacă ar schimba ceva. Dar e târziu și inima mea nu mai duce încă un abandon.
Rămâi cu bine. Ai fost un tată bun. Prin absența ta, m-ai învățat să supraviețuiesc și să merg cât de departe pot merge!
Notă: Mi-am zis demult că vinerea e SPA-ul meu pentru suflet, că vinerea e ziua în care scriu pe blog altfel, ca un tango cu viața pe care îl dansez cu versiunile mele trecute și viitoare. Articolul acesta e mai mult pentru mine dar poate că se vor regăsi în el toți cei cu tați absenți dar încă pe Pământ..