Tânărul meșteșugar
Nu scriu acest articol pentru audiență căci intuiesc că nu va rupe topurile 😉 Îl scriu însă pentru sufletul meu și îl împărtășesc cu voi aici.
Deunăzi mă plimbam pe straduțele din spatele Ateneului și am zărit din întâmplare vitrina unui ceasornicar. De obicei dacă dai prin București peste prăvăliile unor meșteșugari pe cale de dispariție cum ar fi tapițeri, plăpumari, cizmari ș.a. praful vitrinelor lor parcă concurează cu vechimea meșteșugului respectiv – treci repede mai departe.Vitrina ceasornicarului m-a atras pentru ca era o vitrină modernă, îngrijită, prin care vedeai expuse la vânzare modele faine de ceasuri – reparate.
Când am renunțat la viața corporatistă am renunțat și la ceasuri, îmi ajunsese perioada în care viața mea se desfășura între doua zboruri de avion, conferințe telefonice, întâlniri și sedințe. Renunțând la ceas era ca și cum puneam presiunea timpului deoparte. O vreme m-am păcălit frumos 😊
Acum m-am trezit în fața acestei vitrine și mi-am adus aminte de toate ceasurile mele, majoritatea doar cu valoare sentimentală ca ceasul cu lanț al unei asistente medicale din vremea războiului, cumpărat de la antichități în care inserasem fotografia iubitului meu, ori ceasurile pe care le-am primit cadou la diverse momente aniversare, ori ceasurile pe care mi le-am dăruit singură după cine știe ce luptă la masa deciziilor. Și brusc mi s-a făcut dor de ele și le-am vrut ”înviate”.
Așa că într-o sâmbată dimineața am pășit în … laboratorul timpului. În încăperea mică trecutul și prezentul ”trăiau” laolalta prin pendulele atârnate cu grijă pe perete lângă vitrinele cu ceasuri elvețiene cu mecanisme de nouă generație sau ceasuri rusești de masă. Rafturile în care erau expuse diverse ceasuri îți dădeau o adevarată lecție de istorie. În antiteză, în spatele lor stăteau aparate de ultimă generație concepute să mențină funcționale ceasurile prin mișcări de rotație regulate. Lângă ele un aparat ceva mai impunător – am aflat că era o mașinărie de curățat anumite mecanisme. Un perete întreg era acoperit de sertare minuscule aproape ca la dentist – conțineau diverse piese. Undeva în puținul spațiu disponibil era o măsuță cu două scaune, pe masă era o cutie de donații pentru un băiețel cu probleme de sănătate. Spațiul inspira ordine, meticulozitate, curățenie și un soi de modernitate pe care nu o anticipai.
În spatele ”tejghelei” de sticlă mă întâmpină cu un zâmbet blând stăpânul locului. Da știu, vă așteptați probabil la un domn cu părul alb, cu ochelari speciali și aplecat de vârstă. Ceasornicarul de care vă vorbesc era un tânar de aproximativ 35 de ani care și-a întrerupt imediat lucrul pentru a mă saluta. Până atunci lucra concentrat, în liniște, cu ochii pironiți într-un microscop.
Scriu acest articol pentru că omul acesta mi-a furnizat în cele câteva minute de interacțiune un serviciu ireproșabil: a salutat, a întrebat cu ce poate fi de folos, a ascultat, a analizat problema și mi-a dat ca timp de soluționare 25 de minute. Am revenit după fix 25 de minute și ceasurile mele erau toate acolo frumos aranjate pe geamul vitrinei, cu curele reglate și schimbate, cu baterii și mecanisme reglate.
Într-o lume în care teoretic nu mai ai nevoie de ceas pentru că ai destul de multe device-uri ce îți oferă această informație – ceasul devine din ce în ce mai mult un element de statut, cel puțin pentru unii. Cu cât mai complicat, mai scump și uneori deșanțat de vizibil – cu atât mai mare ”importanța” persoanei.
Dar nu acelora se adresează tânărul meșteșugar ci poate celor ca mine – sentimentali și romantici incurabili pentru care un ceas are o istorie, o poveste – nemăsurabilă în nicio monedă. M-am bucurat azi că există și sper să supraviețuiască testului timpului.