Prima oară în Japonia. Lecțiile mele

Amalia Sterescu \ Prima oară în Japonia. Lecțiile mele

De ani de zile colind lumea în lung și în lat din curiozitate, din plăcerea de a descoperi, din tentația de a-mi testa limitele, de a experimenta, de a aduna experiențe și povești de viață… De vreo 14 ani fac asta și alături de copiii mei pentru a le oferi perspective noi. De exemplu numai cel mic, la 11 ani – a vizitat peste 20 de țări și sper ca undeva, în bagajul vieții sale să conteze!

Deși am văzut peste 55 de tări sau am interacționat profesional cu profesioniști din peste 50 de culturi diferite, Japonia din mintea mea rămânea mereu piatra de încercare atunci când venea vorba de diferențe culturale majore! Avusesem șansa să lucrez în trecut cu o echipă de japonezi și atunci m-a izbit cât de diferit gândeam, câte reguli nescrise le guvernau viața, unele de neînțeles pentru noi, cei din această parte a lumii. M-am surprins că mi-e greu până și să pregătesc excursia – nu mă documentasem prea mult, fusese mai mult o decizie spontană de a alege Japonia care înlocuise pe ultima sută de metri parcurile din statul Maine SUA. Dar cu ajutorul agenției noastre de suflet, BBTR, am reușit să facem un program decent.

Pentru copiii noștri, Japonia însemna samurai, muntele Fuji, Mr. Miyagi, grădini superbe, sushi, dormit pe tatami și ninja… Japonia din mintea mea era ca o bijuterie prețioasă, nu știu de ce, era diferită, specială, poate că fără să vreau, o așezasem pe un piedestal pentru că știam că e diferită de tot ce mai văzusem până atunci. Acest articol nu este neapărat despre itinerariu (îl pot oferi celor doritori), este mai mult despre ce nu știam despre Japonia și am experimentat în 10 zile alături de copiii noștri, despre lecțiile acestei călătorii.

Tokyo – Nara – Kyoto – Hiroshima – Hakone/Muntele Fuji – Tokyo
Ce am învățat…

La Templul Meiji copiii mei au luat prima oară contact cu un shinto shrine. Au învățat ce înseamnă o torii (poartă) sau cum ne rugăm și ne punem dorințe într-un astfel de loc sacru. În acest tur am înțeles împreună diferențele dintre templele budiste, șintoiste sau zen.

A fost o încântare să vedem tinerele japoneze superb îmbrăcate tradițional, familiile sosite la templu nu neapărat pentru rugăciune ci pentru sesiuni foto/postări social media. Unul din ghizi mi-a spus că tinerii în Japonia nu sunt neapărat credincioși, merg la shinto shrine pentru evenimentele fericite din viața lor și la cele budiste pentru toate celelalte…

Shibuya Crossing, această intersecție din Tokyo popularizată în diverse producții de film și comparată de unii cu Times Square New York nu are nimic din efervescența celei din urmă dar este un punct de atracție al orașului unde la ore de vârf traversează din toate sensurile, mii de oameni. Ghidurile turistice oferă până și instrucțiuni legate de unde îți poți face cele mai interesante poze pentru Instagram. Mărturisesc că am traversat-o de mai multe ori și ne-am pierdut în valul de oameni. Tot acolo este cel mai popular loc de întâlnire pentru japonezi, statuia câinelui Hachiko (îi puteți căuta faimoasa poveste). Undeva foarte aproape de intersecție am urcat într-o cofetărie Lindt și am putut observa de la distanță freamătul locului și oamenii săi.

Tinerii sunt un spectacol. Adolescentele când nu sunt în uniforma de școala alb bleumarin cu șosete groase lungi și pulovere la peste 40C – sunt extrem de vesele, elegante, colorate. Au un adevărat cult pentru fashion. Își cocoață picioarele fragile pe sandale cu platforme amețitoare, poartă fuste scurte și branduri de lux, au machiaje interesante, lentile de contact colorate și gene false și un adevărat cult pentru fața albă impecabilă și părul atent coafat. Preferă brandurile americane iar Starbucks-urile sunt full. Se deplasează adesea vizionând filme pe telefon în timp ce în mâna cealaltă stă o umbrelă sau un ventilator. Baieții tineri au apariții unice, tunsori interesante, cizme de piele negre cu ținte, uneori poartă fustă, poșetă sau geantă supradimensionată ori cizme cu toc înalt. În limbajul zilelor noastre unii din ei poate că nu mai sunt definiți ca persoane de sex masculin. În Europa și SUA mulți tineri poartă aparate dentare ceea ce nu vei vedea în Japonia dar cu siguranță oftalmologii lor sunt foarte ocupați întrucât în metrou de exemplu toți tinerii își țin telefonul foarte aproape de ochi atunci când citeau.

Eleganța ținutelor de business la doamnele ce se grăbesc dimineața spre job trebuie remarcată – pantofii cu toc, coafura impecabilă,tunsori în diverse variante de bob ( no pixies), accesorii de bun gust. Pe de altă parte, bărbații poartă un soi de uniformă: pantaloni negri și invariabil cămașă albă. Sunt slabi și obișnuiesc să-ți vopsească părul – negru.

Ce m-a frapat: întotdeauna am auzit despre simțul datoriei la japonezi, despre faptul că e dezonorant să-ți schimbi compania, despre faptul că se lucrează ore lungi suplimentare neplătite tot din același sentiment al datoriei, despre faptul că ziua lor de muncă se închide după ce șeful părăsește biroul.. și da am citit și despre IKIGAI și despre faptul că ideea de pensionare așa cum o gândim noi nu există în mentalitatea lor, muncesc puțin până la final – dar măi oameni buni, eu am citit muultă tristețe și sfârșeală pe fețele adulților ce ieșeau teleghidați dimineața de la metrou îndreptându-se spre job. În metrou picau toți de somn iar după program fie se afundau la ”păcănele” sau baruri, fie plecau hăituiți spre casele lor… Eu i-am simțit nefericiți, captivi oarecum dar poate e doar percepția mea. Să vă mai spun că au cam o săptămână concediu anual și că sistemul de promovare în job se bazează pe senioritate?

Tot în Tokyo ghidurile de călătorii recomandau să mergem în Omoide – câteva străzi ce aduceau aminte de vechea Japonie, cu restaurante minuscule unde puteai servi ramen și altele. Dacă nu ar fi fost prezent în recomandări, nu aș fi dat locului o șansă… mi-aducea puțin aminte de India dar una peste alta am intrat într-unul din restaurante, am ales meniul de la un automat, am plătit în avans și am așteptat să fim serviți, a meritat. A, precaută am avut mereu la purtător un set de tacămuri pentru picnic primite în dar de la Orange. Până la finalul excursiei am izbândit și cu mâncatul cu bețele așa ca tacâmurile cărate din țară au luat o pauză.

Ca de fiecare dată când călătorim cu copii nu ratăm muzeele de știință. The National Museum of Emerging Science and Innovation sau simplu Miraikan era pe lista noastră. Clădirea este impresionantă, expoziția punea accent pe sustenabilitate, AI în medicină, computer science dar are ceva rece, neatractiv pentru copii. Am avut noroc căci cozile de acces la fiecare atracție erau mici altfel întreaga experiență poate deveni obositoare pentru copii. Deși este lăudat, muzeul este sub ce am văzut similar în Singapore, Washington sau Paris. În drum spre muzeu, am văzut primul autoturism pe hidrogen din viața mea, un BMW.

Godzilla – știa puștimea că e o statuie cu Godzilla în Tokyo așa că am căutat-o în Ginza și nu ne-a impresionat și am mai dat întâmplător peste una in Shinjuku și da, aici le-a plăcut poate și pentru că locul era plin de reclame 3D.

Mersul cu metroul/trenul în Japonia – ei aici japonezii au o infrastructură impresionantă. Fie că vorbim de metrou sau de trenurile de mare viteză, te poți deplasa dintr-un punct în altul al Japoniei în timp record. În metrou nu se mănâncă și nu se bea, nu se vorbește tare (nu e drastic ca în Singapore dar oamenii respectă regula). Înainte de sosirea trenului se formează cozi ordonate, nimeni nu intră în față și e o mare grijă pentru a nu deranja pe ceilalți, sunt anunțătoare care îți recomandă să-ți ții telefonul pe silent în metrou și oamenii sunt încurajați să nu vorbească la telefon. La fel și în tren. Într-una din zile, am remarcat în metroul din Tokyo un vagon dedicat femeilor în anumite intervale orare. M-a surprins. Măsura e luată pentru a proteja femeile de bărbații ce obișnuiesc să le facă poze în metrou … pe sub fuste. De altfel se pare că telefoanele comercializate în Japonia emit un sunet atunci când se faci o fotografie pentru a preveni astfel de situații.Cumpăratul biletelor poate fi o aventură, ai nevoie de cash și dacă trebuie să schimbi nu poți lua bilet până la destinația finală, trebuie să mai iei un set de bilete ulterior. Pentru biletele copiilor aparatele scot niște sunete de ciripit la introducerea în mașini, ca să atragă atenția controlorilor dacă ai fentat sistemul. Dacă ai plătit mai mult sau te-ai rătăcit, personalul majoritar sexagenar, te ajută cu promptitudine. Legat de Shinkansen – trenul lor de mare viteză pot doar să spun că am făcut într-o zi 850km în 5h și că a ajuns exact când trebuia să ajungă, niciun minut în plus. Ai wi-fi, snacks la vânzare, aer condiționat și curățenie, toalete impecabile (ca de altfel in toată Japonia). Vis.

Gunoiul. Măi oameni buni, în Japonia nu sunt coșuri de gunoi pe stradă. Nici să nu-ți treacă prin minte că poți lăsa PET-ul unde ai tu chef – oprobriul public e mai puternic decât orice amendă. Așa că ai la tine un sac sau o pungă pe care o cari cu tine până la hotel sau rămâi acolo unde ai achiziționat mâncarea/cafeaua consumi și resturile le arunci la comerciantul ce ți le-a oferit, în coșurile lor. Mai găsești coșuri de gunoi în stațiile de tren sau de benzină. Reciclarea: criteriul este – i se poate da foc, arde? Sau nu…Atât. Dacă e curat? Este. Dacă e frustrant? Este.

Vitrinele cu mâncare prototip. Nu ești familiarizat cu mâncarea japoneză? Nicio problemă fiecare restaurant/prăvălie afișează prototipuri cu felurile de mâncare din meniu, plastificate ( e o întreagă industrie) ce îți arată cam cum arată felul de mâncare la care poftești. Meniurile în restaurante au mai mereu fotografii cu produsele – pe noi ne-a ajutat! Dar nimic nu s-a comparat in Tokyo cu o masă luată direct în piața de pește, unde picii mâncau icre cu lingura și diverse specialități de carne sau pește, care mai de care mai apetisante.

Cum se luptă japonezii cu canicula? În afara de umbrele de soare, folosesc niște gulere ce se răcesc la o simplă apăsare de buton, altele au și ventilatoare incluse. Ventilatoarele de mână au mai multe viteze iar partea centrală este rece ca gheața și ți-o poți apropia de frunte. Nu-i vei vedea cu sticle de apă în mână ceea ce e un mister și nici cu șepci. Mai rar pălării la doamne, umbrela primează.

Într-una din stațiile de tren am văzut prima oară o cabină de alăptat pentru mame și bebelușii lor, intimitate asigurată.

Dacă Tokyo nu ne-a impresionat așa cum ne așteptam – partea tradițională a Japoniei, Nara , Kyoto – semăna cu Japonia din imaginația noastră. La Nara copiii au fost în extaz datorită miilor de căprioare ce umblă libere prin oraș. Se spune că una din zeitățile lor a intrat în Nara călare pe o căprioară albă și de atunci căprioarele sunt considerate sfinte în zonă.

Tot în Nara am vizitat Isuien Garden unde am avut inspirația să ne luăm un ghid, o doamnă de vreo 70 de ani foarte frumoasă și instruită care ne-a spus nu numai istoria locului dar multe info pe care nu le știam despre casele de ceai unde apropos, se intra pe o ușiță extrem de joasă, în genunchi ca semn de umilință și recunoștință pentru gazdă. O piatră plasată la intrarea în casa de ceai arăta celor din exterior că nu le este permisă intrarea. Casele de ceai erau adesea loc de conspirație pentru samurai sau ronini.

Apropos de asta, la muzeul Samurai & Ninja din Kyoto copiii dar și noi am aflat diferența dintre samurai și ronini (fără de stăpân, mercenari), dintre puterea Shogunului și a Împăratului, despre faptul că Japonia a fost mai mereu o societate închisă care s-a deschis vrând nevrând o dată cu sosirea americanilor în zonă.

În Kyoto ne-am cazat la un Ryokan (un han tradițional) – cea mai frumoasă experiență ca familie în Japonia. Ne-au explicat regulile casei, ne-au prezentat camerele, ne-au invitat la baia japoneză unde puștimea a plecat entuziasmată în halatele speciale gen kimono puse la dispoziție de gazde. Pentru cei ce nu știu, în băile comune japoneze există încăperi separate pe sexe, se intră complet dezbrăcat dar nu intri dacă ai tatuaje. Picii au venit super încântați de experiență, aveau pielea ca de delfinași…Am dormit pe tatami și am visat la micul dejun de a doua zi când două doamne în vârstă ne-au așezat cu mare delicatețe timp de zece minute, masa în cameră. În recipiente diverse ne zâmbeau tot felul de bunătăți (cel mai bun tofu). La plecare am fost răsfățați cu daruri și un bun rămas memorabil.

Kyoto vibrează altfel decât Tokyo, personal mi-a plăcut cel mai mult. Drumul spre templul Kyomizu Dera abundă de magazine cu suveniruri, cofetării cu înghețată matcha iar drumul ce duce la templu e plin de japoneze frumoase, îmbrăcate tradițional, cu părul plin de flori și decorații speciale, cu kimonouri strâmte în partea de jos – pășesc cu pași mici în papucii lor cu talpă de lemn și șosete albe speciale pentru papuci. Templul este excepțional.

Tot în Kyoto mergem pe urmele gheișelor in Gion. Gheișele sunt persoane foarte educate al căror scop este să întrețină oaspeții la cină/casele de ceai/evenimente private. Serviciile unei gheișe depășesc câteva mii de euro pe oră. Fac conversație, cântă la instrumente tradiționale, dansează. Sunt aduse în ucenicie de către familiile lor la vârsta adolescenței, nu se căsătoresc și nu fac copii până se retrag. Se spune că trebuie să fii foarte bogat ca să poți tenta o gheișă să se căsătorească cu tine. Poartă kimonouri speciale legate la spate, poartă peruci negre și își lasă ceafa descoperită – zonă considerată de japonezi foarte atractivă. Gheișele ucenice au o singura buză vopsită cu roșu, în timp ce gheișele instruite au toată gura vopsită cu roșu.

Tot în Kyoto am văzut prima oară o pădure de bambus în pădurea Arashiyama – băieților le-a plăcut deși temperatura era extrem de ridicată și umiditatea și mai și. Dacă știam că trebuie să urc un deal pe căldura aceea ca să ajung la parcul cu maimuțe, aș fi renunțat dar ca de obicei, ghidușia maimuțelor a fost contagioasă. Tot aici, la Arashiyama am văzut primul templu zen.

Băieții au insistat să mergem la Hiroshima. I-am pregătit puțin înainte căci poate fi traumatizant. Am aflat multe informații noi. De exemplu faptul că au fost propuse mai multe orașe ca posibile ținte, cu relief plat pentru a putea monitoriza impactul noii arme. In Hiroshima pe 6 august erau prezenți foarte mulți elevi și studenți aduși pentru demolarea clădirilor. Nu scriu aici despre suferința lor, a rudelor lor, a celor rămași in viață, a orfanilor sau a celor care au venit din localitățile învecinate să-i ajute și au murit iradiați. Ori a copiilor și adulților ce au trăit cu spaima că vor muri de cancer … Tot ce sper este ca fiecare lider din lumea asta să facă o vizită la Hiroshima și să ia aminte – să nu mai repetăm astfel de orori. Mi-a rămas în minte umbra unui om impregnată pe treptele unei bănci când a fost pur și simplu pulverizat de suflul exploziei. Hiroshima e azi un oraș modern care face bani din turismul pe acest topic.

Nu puteam pleca din Japonia fără să vedem muntele Fuji și se pare că am fost foarte norocoși să-l vedem la Hakone, într-o mică croazieră pe lac, ori mai sus dintr-un parc geologic cu emisiuni de sulf unde înghețata vedetă era cea de ouă, normale sau negre… Pentru japonezi muntele Fuji este sfânt, se spune că dacă îl visezi în primele zile ale anului, îți va merge bine tot anul… Băile termale din zonă sunt foarte populare printre japonezi care aleg să-ți petreacă puținele zile de concediu în astfel de locații, pentru regenerare.

Japonia ca și destinație trebuie bine planificată în avans, mai ales pentru prima călătorie aici și de preferat cu ajutorul unei agenții. Altfel riști să bâjbâi sau să pierzi timp prețios acolo mai ales când ți-ai propus să vezi multe într-un timp scurt. Noi așa am procedat și tot ne-a surprins:

Dacă voi reveni? Părerea mea este că nu poți surprinde subtilitățile culturii japoneze de la prima vizită. As merge în Japonia rurală, aș sta mai mult în Kyoto, aș petrece mai mult timp la temple și da, aș vrea să stau o săptămână în Okinawa, locul celor mai longevivi oameni de pe Pământ, una din ”blue zones” identificate de Dan Buettner în studiul său despre longevitate.

Și ca să mențin acest interes viu, mi-am propus să citesc mai mult despre mentalitatea japoneză și să pregătesc și servesc o dată pe lună, acasă, o cină în stil japonez – băieților le va face plăcere. Până atunci însă, în mintea noastră răsună deja întrebarea: Care este următoarea destinație?

Data articol: 7 august 2023
© 2024 Amalia Sterescu Designed by: Live Design