Manager – când pe pașaport scrie „Romania”

Amalia Sterescu \ Manager – când pe pașaport scrie „Romania”

Nu știu dacă alții s-au regăsit măcar o dată prinși în plasa mentalităților și a generalizărilor de tot felul pe tema:

– Am auzit de Dvs., bun manager. Din ce țară spuneați că sunteți?
– Sunt din România.
– …a, e din România – zice persoana impersonal și își pierde brusc interesul de parcă țara de pe pașaport îmi dictează brusc nivelul de competență și îmi scade semnificativ „creditul”.

Prin 1998 făceam prima prezentare în Suedia la o ședință a grupului din care făceam parte atunci, în fața a câțiva zeci de manageri europeni pe tema îmbunătățirii satisfacției clienților. Era prima mea apariție în fața grupului respectiv și nu știau mare lucru despre mine. Prezentarea a avut succes, motiv pentru care la final, în pauza, am fost asaltată de numeroase întrebări apropos de „best practices”. Și atunci am experimentat prima oară ceea ce avea să mă urmărească și în anii următori:

– Excelentă prezentare, uimitor cum puteți obține 98% clienți foarte satisfăcuți, mi-au plăcut mult și măsurile luate. Aș vrea să aflu mai multe.Din ce țară spuneați că sunteți?
– Reprezint filiala din România.

Brusc persoana și-a pierdut interesul și s-a retras cu un zâmbet stingher. Nu am înțeles unde am greșit dar experiența s-a repetat și cu a doua persoană ce m-a interpelat pe aceeași temă . Am înțeles atunci că era cumva de neacceptat în mintea unora că poți să înveți chiar și de la o filială mai tânără, dintr-o țară fost comunistă, ucenică în ale democrației și managementului de tip capitalist.

Ulterior, într-un alt rol de leadership mult mai complex – zumzetul făcut în Europa de diverși conaționali și faptele lor s-a resimțit în interacțiunile mele informale cu colegii din Europa. Discuții de genul:

– Ești din România? A, menajera mea e din România, zise un spaniol.
– Ești din România? Hm, am avut o echipă de constructori de acolo, nu au făcut o treabă grozavă.
– Ești din România? Am auzit că voi omorâți pe bandă câinii de pe stradă.
– Din România? A, păi ne bucurăm să avem și oaspeți ca Dvs nu numai prostituatele și cerșetorii ce ne-au împânzit orașul. Sau:
– Eu plec mâine din România, am auzit că voi aici nu aveți șampon, uite îți las câteva mostre de la Marriott să le dai la echipa…

Pe fondul creșterii infracționalității generate de români în Franța, Italia sau Spania – a devenit dificil ca echipă mea de vânzări de ex să gestioneze o relație față în față cu clienții din țările respective și nu din lipsă de profesionalism a colegilor mei ci din pricina mentalităților și curentului de opinie din țările respective vis a vis de România, români și imaginea lor europeană.

În afara Europei, în Asia – mi s-a reproșat că un european nu poate conduce un business asiatic, că nu poate înțelege specificul local în ciuda evidențelor clare de îmbunătățire a performanțelor . Țin minte un episod în care, într-o întâlnire de afaceri cu o persoană bine poziționată din India, am fost întrebată direct:”Voi romanii… voi sunteți țigani, nu-i așa?”. Întrebarea a venit fix la începutul procesului de negociere și avea darul să mă facă ceva mai mică în scaun – ceea ce evident, nu s-a intamplat…

Probabil că singurul loc unde a declară că ești român este oarecum exotic și destul de bine acceptat – acest loc este SUA. Deși și aici, din pricina experiențelor anterioare sau dificultății unora de a plasa România pe hartă – era mai simplu să spun: sunt din Europa de Est.

Șirul meu de experiențe pe tema „sunt Manager, din Romania” – poate continua și sunt convinsă că și voi aveți propriile voastre exemple mai amare sau mai haioase dar nu exemplele sunt importante ci învățămintele pe care le tragem și modul în care continuăm să ne luptăm și să educăm zi de zi o audiența încorsetată în mentalități sau sensibilizată de exemple negative ce devin fals emblematice pentru o națiune întreagă. Sunt convinsă că atâta timp cât există diversitate, există și acceptare dar și respingere, că atâta timp cât unele state membre UE sunt mai cu motz și altele cu un statut de „casta inferioara”- vor exista etichetări, exagerări ce se vor reflecta nu numai în paginile ziarelor și media în general dar și în interacțiunile de business ale managerilor români.

Singura mea armă în acest context rămâne performanța, demonstrarea continuă a competențelor manageriale, concentrarea pe dezvoltarea personală, pe a fi mai bun între cei buni. Am învățat să nu răspund cu aceeași monedă, să ironizez chiar eu nerealizările noastre naționale dar să echilibrez întotdeauna discuția îmbogățind-o cu acele realizări uimitoare, pozitive pe care România încă le are prin valorile ei dar care nu sunt suficient popularizate.

Norocoși sunt cei ce lucrează în multinaționale în care diversitatea și multiculturalitatea a ajuns la grad de „KPI” – dar chiar și acolo încă mai e mult de lucru. Globalizarea a mai uniformizat din asperitățile naționaliste, a adus un plus de educație și toleranță dar a născut și competitivități la o altă scară: India vs. China. China vs. US. România vs. alte state din CEE etc.

Am crescut în comunism cu avatarurile sale, am avut parte de dascăli buni, nu am lucrat niciodată într-o instituție de stat – tot timpul în multinaționale, am avut roluri regionale și globale, am devenit singurul român din boardul de Customer Support la nivel global în organizație, am promovat constant în ierarhie uneori sărind câte 2 etape – pe pașaportul meu scrie România. Încă mai contează?

Data articol: 16 martie 2012
© 2025 Amalia Sterescu Designed by: Live Design