Linia invizibilă
Există o vreme în viața fiecăruia în care simți că poți urca cel mai înalt munte, că poți prin efortul tău să schimbi lumea, cănd crezi că iubirea dintre un bărbat și o femeie n-are moarte și că tinerețea își găsește veșnicia în gândurile tale zglobii. E acea vreme în care primul fir de păr alb te amuză și primul rid trece neobservat, în care viața pare fără de sfârșit – ca certitudinea unui răsărit de soare. Se cheamă Tinerețe.
Și într-o bună zi, pur și simplu știi că ești mai aproape de sfârșitul existenței tale meteorice pe acest pământ decât de începutul său. Cumva, într-o noapte cu lună plină de iunie, ai trecut linia invizibilă. Te-ai uitat în urmă cu recunoștință și pur și simplu ți-ai îmbrățișat condiția de muritor. Ai spus la revedere tinereții tale fizice fără resentimente, cu curiozitate pentru ce va să vină și cu recunoștință pentru ce ai construit până acum în tine și în alții.
E dimineața devreme și mă uit în oglindă așa cum ar trebui să ne uităm cu toții, contemplând ce vedem și nu ceea ce ne-ar face plăcere să vedem. Fără de haine și fără de fard, fără de filtre – ești doar tu într-o zi oarecare. Azi arăți mai bine ca acum 10 ani, azi nu dai doi bani pe ce cred ceilalți, azi ignori cicatricile vizibile ale trupului tău pentru că ele nu mai contează. Trupul meu poartă cu el povești ascunse în spatele unor cicatrici mai mari sau mai mici – dureri vindecate cu doze mai mari sau mai mici de anestezic. Dar astea sunt nimicuri. Cicatricile sufletului nostru sunt infinit mai sensibile – pe unele mi le-am oblojit cum am știut, pentru altele mi-am luat ca aliat timpul iar pe altele le povestesc în speranța că într-o zi mă voi plictisi de ele și le voi arunca într-un colț al uitării.
Și tot sfredelindu-mă cu privirea încerc să ghicesc: Ce mai urmează când crezi că ai bifat tot ce era important pentru tine până acum? Mă pufnește râsul. Conform revistelor de profil, adevărata mea viață ar fi început acum 10 ani. Eu în care statistică mai intru căci pentru mine viața are un început cu fiecare răsărit de soare… 😊
Sunt tot eu acolo, în oglindă și mă întreb: dacă azi ar trebui să aleg între două daruri 1) Tinerețe veșnică sau 2) Infinită cunoaștere pe durata vieții mele limitate – ce aș alege? Tu ce ai alege? Eu aleg efortul constant către cunoaștere și mai ales auto-cunoaștere pentru a-l dărui celorlalți așa cum mă pricep.
Realitatea e că mă iubesc infinit mai mult acum decât la 20 de ani, sunt infinit mai echilibrată și împăcată cu viața mea ca la 30 de ani, cu siguranță mai fericită ca la 40.
Sunt recunoscătoare tuturor ”profesorilor” vieții mele de până acum și tuturor celor ce mi-au rămas aproape! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cei trei copii ai mei și pentru minunatul bărbat din viața mea. Și-mi mulțumesc mie pentru că Sunt. Așa cum sunt în imperfecțiunea mea.
Și da, am credința că farul va continua să ghideze și să lumineze până la ultimul strop de energie! Așa să fie!