Inima are voce. Numai tu să ai urechi să o asculți!

Nu, nu cu stetoscopul, ci cu ochii închiși și cu simțurile treze ca să simți ce-ți spune… . E vesel pe acolo prin-năuntrul tău? E colorat? E grijă? Frustrare? Iubire? Dor? Mulțumire? Deznădejde? Speranță? Da, știu printre mulțimea de urgențe, cerințe, clienți, copii, mailuri, mesaje, evenimente, acțiuni de tot felul – cine să mai asculte vocea aia pe care o astupăm cu ce ne pricepem mai bine? Dar ea e cea mai deșteaptă voce pe care am cunoscut-o! Parol! Când e cel mai ignorată, atunci știe cum să țipe la tine, să te scuture, să-ți pună degetul pe cea mai dureroasă rană a ta. Până te mobilizezi să faci ceva. Pentru tine!

Deunăzi țineam un curs în Germania și am întrebat cursanții, corporatiști ocupați, cu obiective și deadline-uri arzătoare… „Când v-ați dat ultima oară întâlnire cu voi înșivă ca să vedeți dacă sunteți pe drumul cel bun? Dacă sunteți în armonie cu voi înșivă? Brusc, i-am văzut cum își notează grăbiți în caietele de curs, fiecare pe limba lui, germană, engleză, franceză și română. Parcă și văd scris: „Să-mi dau întâlnire cu MINE!”.

Alteori, vin spre mine manageri seniori din diverse corporații. Îi simt hăituiți și știu al naibii de bine cum e pentru că am fost în papucii lor mulți ani. Oamenii aceștia minunați, care muncesc de dimineață până seara, cu performanțe extraordinare, care duc în spate echipe mari și business-uri complexe, care au acasă familii uneori cu 1-2 copii – nu-ți mai pot răspunde la întrebări simple de genul: „Ce hobby-uri ai? Cine ești în afara job-ului tău?”. Și îi simt cum se învârt într-un cerc vicios, un cerc ce începe să-i stranguleze ușor, ușor, pentru că vocea aia a inimii lor, ignorată și neascultată cu anii, țipă să fie ascultată!

De ce nu se ascultă pe sine? Unii nu știu cum să o facă. Alții de teama că răspunsul i-ar forța să renunțe la job-ul lor minunat, foarte bine plătit. Alții pentru că se conformează unor conveniente sociale și uneori reinventarea aduce după sine și lupte de culise pe care mulți vor să le evite… și, cu siguranță, mai găsim vreo sută de motive… .

Alții încep treptat să mai facă câte ceva „pentru ei” și asta îi bucură, de parcă simt că fură vieții de fapt ceea ce li se cuvine. Nu e de mirare că business-urile de tip „things to do afterwork” au devenit înfloritoare. Indiferent cum ne câștigăm existența muncind din greu, cam asta facem toți cei foarte ocupați și mai puțin disciplinați când vine vorba să ne dăruim nouă: furam vieții clipe, momente și apoi fugim din nou în roller coaster-ul nostru.

Anul acesta am pierdut mai mulți oameni dragi. Pe unul din ei l-am îndrăgit tare mult. Era un om vesel, pozitiv, săritor, gata oricând să te ajute! Într-o dimineață, apăsată de griji, probleme și gânduri nu foarte colorate, eram într-un aeroport din țară, când, în fața mea, spectacolul răsăritului de soare mi-a tăiat respirația. Cumva gândul mi-a fugit la prietenul meu ce nu mai avea cum să vadă aceasta minune. Dar eu puteam. Eu respiram. Eu încă puteam să-mi orânduiesc viața astfel încât să simt că trăiesc și nu că fur clipe. Eu încă puteam să mă bucur din nimicuri și să învaț din trecătoare tristeți. Și da, zilnic am întâlnire cu mine, fie și pentru o clipă, pentru că numai așa rămân conectată la cine sunt acum și vreau sa devin.

Așadar, inima chiar are voce, tu ai urechi să o asculți?