În România dictatorii sfârșesc prost!

22 Decembrie 1989. Fugisem la București cu trenul din Cîmpina, fără să știe ai mei cu intenția de a-mi cumpăra  ceva special pentru Sărbători. Atât de banal sună. Nu cunoșteam prea mult Bucureștiul, l-am vazut doar când veneam ca și copil să stam la cozi pentru mâncarea pe care nu o găseam în provincie sau când am dat admitere la Drept în acel an si am ratat. Știam ce se întâmplase la Timișoara, ascultam pe furiș Vocea Americii, nu știam de evenimentele din 21 Decembrie din București.

Și iată-mă coborând în stația de metrou Unirii, dis de dimineață pe 22 Decembrie,  în fața magazinului am văzut pentru prima oară un fel de tanchetă. În stânga magazinului pe de o parte și de alta la intrarea în pasaj erau cordoane de milițieni. Un vuiet se auzea dinspre Universitate. Trecând senină pe lângă milițieni, unul mi-a șoptit: ”Ce faci tu aici fată? Du-te acasă, nu vezi ce e aici? ” Nu vedeam, eram un copil.

Intru în magazinul Unirea, era gol, puținele vânzătoare stăteau cu ochii lipiți de geam uitându-se la milițienii de afară, simțeam ingrijorarea nerostită din privirile lor.

Merg spre Universitate cu intenția de a ajunge pe Lipscani. Și atunci am auzit pentru prima oară în viața mea ”Jos Ceaușescu”, instinctiv am grăbit pasul – crescusem cu fața lui pe prima pagina din manuale, eram obligați să-l cităm la toate olimpiadele de istorie la care mergeam, era pretutindeni. Din cauza lui părinții mei vorbeau în șoaptă prin casă și făceau mari sacrificii ca să putem crește normal. Și acolo în acea strigare a altor tineri și români care luptau pentru libertatea noastră de acum – am simțit dimensiunea a ceea ce se petrecea. Nu am simtit niciodată  în aer vreo tensiune mai mare ca atunci.

Liniste, freamat de dupa ferestre, vuiet, zgomot de elicoptere patrulând iar peste toate am citit cu ochii mari pe un perete de marmură scris cu roșu: ”Jos Comunismul!”

Ceva mi-a scurcircuitat mintea mea  îndoctrinată de copil.

Mă îndrept spre Ministerul de interne. Pe vremea aceea în dreapta  clădirii CEC de pe Calea Victoriei, nu exista nicio clădire de birouri imensă ca acum. Acolo am văzut pentru prima oară scutierii, cu scuturi și căști albe – în formație de aparare. Înca un elicopter , ceva strigăte neclare și tensiune mare. Am plecat la gară, cu gândul să merg spre Cîmpina înapoi la mătușile unde îmi petreceam vacanța de iarnă. Am ales să mă retrag, din instinct așa cum mulți adulți au făcut-o atunci. Niciun tren nu circula, toti călătorii stăteau în fața Gării de Nord  în așteptare, un domn care asculta știrile mai ieșea din când în când la fereastra să ne spună ce se mai întâmplă. Acolo eram când s-a anunțat că Ceaușescu a fugit..

Nu am vazut români mai fericiți ca atunci. Din trenurile în care într-un final am reușit să ne urcăm, îi salutam pe cei ce veneau în gări să ne intrebe ce se mai intamplă, alții care aflaseră vestea ne salutau cu bucurie de parcă ne știam demult.

Tata mi-a spus cu lacrimi în ochi că dacă eram studentă în anul acela, în București,  aș fi murit. Era sigur de asta.  Nu am murit eu, a murit băiatul unor profesori din sat, avea 18 ani, era militar și a fost în acel autobuz cu tineri soldați secerați de gloanțe la Otopeni într-o diversiune securistă. De câte ori îi vedeam ulterior fantomatici pe străzile satului mă gandeam la alți părinți ca ei.

Au murit copiii altor părinți, tații și mamele altor copii iar noi românii nu vom putea niciodată să le răsplătim acel sacrificiu.

Copiii noștri nu știu ce înseamnă comunism, raționalizare alimente, cenzură, interdicție de călătorie, lipsă de libertate – au auzit de Ceaușescu din poveștile noastre – și așa să rămână!  Istoria se repetă numai când nu avem puterea de a învăța din trecutul nostru – pentru eroii văzuți și nevăzuți ai țării, pentru copiii noștri hai să nu repetăm erorile trecutului.  Cercetați puțin istoria Romaniei, dictatorii în România sfârșesc prost, foarte prost!