În căutarea vocației

Unii își descoperă vocația de timpuriu și fie că devin doctori, profesori, actori, muzicieni, avocați, piloți , preoți, ingineri etc – rămân fideli alegerii lor. Uneori se mai diversifică și nu din plictiseală ci din curiozitate sau pentru că sunt multi… talentați.

Alții sunt în căutarea vocației în cea mai mare parte a vieții lor – încep o facultate la îndemnul părinților, aleg să lucreze în vreo corporație/firmă la îndemnul vreunei rude mai experimentate cu rol involuntar de mentor , se plictisesc repede și caută mereu câte ceva. Când cred că au găsit acel ceva, o voce lăuntrică le șoptește veninos “Ce cauți tu aici?” Și pornesc din nou în căutare, în căutarea vocației. Acel ceva unde motoarele pasiunii funcționează fără pauze prea mari, unde nerăbdarea de a începe, de a se exprima, de a crea, de a interacționa, de a se afirma, de a izbândi, de a străluci, de a finaliza – îi arde pe dinăuntru așa cum îmi imaginez că e frământat un artist din momentul în care atinge prima oară pânza până când totul prinde contur și valoare.

Părinții nu știu întotdeauna cum să-și ghideze copilul în viață, uneori îi îndeamnă pe copii să folosească traseul urmat chiar de ei cândva, creând un fel de duplicat carieristic. Alteori văd în copiii lor tot ceea ce ei nu au reușit să devină și îi îndeamnă să devină acel ceva la care ei visau cândva dar n-au reușit. Există și momente de răzvrătire când puștiul sau puștoaica vrea ceva special și merge în acea direcție sau nu-și dorește nimic – situație ce e mai greu de gestionat.

Există și o modă a meseriilor – un curent căruia părinții le cad adeseori victime – vă amintiți poate câți absolvenți de Drept și ASE aveam după revoluție? Dacă vreun profesor îi spune părintelui “Domnule, copilul Dvs. este foarte talentat la matematică sau la muzică, sau la fotbal , sau la pictură (depinde ce after school frecventează: )” de multe ori părintele încântat că puștiul sau puștoaica are un talent insistă până în pânzele albe că acel copil să facă performanță în acea arie – copilul nu are de ales, merge înainte pe acea rută – uneori izbândește alteori se pierde nefericit în vreun rol obscur.

E greu rolul de părinte, alegerile pe care trebuie să le faci pentru viața unei alte ființe umane când ea nu are capacitatea de a decide încă pentru propria persoană îți apasă cugetul și inima. E dificil să prevezi cum va arăta lumea în care va trăi copilul tău în 15 – 20 de ani și să îl pregătești cum poți mai bine pentru acel moment. Din punctul meu de vedere, o educație aleasă spre performanță și carieră nu înseamnă neapărat să știi să vorbești 1-2 limbi străine – înseamnă să acumulezi competențe multiple care să te ajute să fii competitiv în lumea globalizată în care trăim, înseamnă să înveți să îți pese de ceea ce se întâmplă în mediul și în societatea ta și mai ales să nu fii pasiv.

În școală, unii dascăli ne erau involuntar și mentori iar dacă îi descopeream sau ne lăsăm descoperiți de ei – era minunat. Câți din dăscălii de azi au răbdarea, știința și disponibilitatea de a-și ghida studenții pe drumul lor spre menire? Câți dintre cei ce au avut success în cariera lor, în România sau în afară ei fac mentoring cu tineri studenți sau absolvenți? Câți dintre intelectualii celebri din România au luat sub “aripa lor” 2-3 “ucenici” care să continue munca maeștrilor lor? Câte dintre numeroasele persoane ce și-au adăugat pe cartea de vizită Coach sau Consilier în carieră cred în menirea lor de a ghida minți și suflete spre vocația lor?

Dacă ți-ai descoperit vocația nu înseamnă neapărat că ești mai fericit decât alții dar poate că mergi pe drumul tău ceva mai concentrat și cu șansa performanței sprijinită de continuitate într-un domeniu ales. Dacă nu ți-ai decoperit vocația atunci nu ești neapărat nefericit ci neostenit în drumul tău spre adevărata ta menire. Și dacă te frământă acel ceva interior ce-ți spune “drumul meu poate fi altul” mergi cu curaj înainte, caută suportul de care ai nevoie – uneori călătoria spre destinație poate fi mai interesantă decât destinația însăși.