Hai, domnule politician, recită-mi tot imnul! Poți?

Istoria românilor, cea pe care am studiat-o eu în era comunistă, era plină de exemple de romani patrioți, de ofițeri pentru care onoarea însemna ceva, de revoluționari ce-și doreau o Românie modernă, de intelectuali cu vocație de întemeietori, de țărani români gata să plece la lupta să-și apere țara cu speranța de a primi un petec de pământ. Patriotism pentru pământ, patriotism pentru neam, patriotism pentru credință, patriotism pentru idealurile străbunilor ce se odihneau în pământul strămoșesc, patriotism pentru copiii ce urmau a se naște, patriotism pentru o altfel de Românie.

Sigur recitind istoria romanilor – însa cea scrisă după ’89 am avut și surprize… mari, eroii ale căror povești îmi încântaseră copilăria nu mai erau zugrăviți atât de … eroic, ba mai mult – versiunile noi mergeau până acolo în a transforma bătăliile arhicunoscute ale românilor în înfrângeri frumos machiate, cu lideri vânduți sau lideri de conjunctură – aserviți unor interese de moment. Dar rescrierea istoriei mi-a făcut totodată conoscut tragismul luptătorilor anticomuniști din rezistență, martiriul preoților ortodocși, exemplele de patriotism ale oamenilor simpli, dar cu principii oneste pentru care a fi patriot – chiar însemna ceva.

Am fost educată în spiritul “Noi nu ne vindem țara”, România este cea mai grozavă țară și românii sunt cu adevărat speciali și copil fiind – am crezut fiecare cuvânt.

Astăzi lucrurile stau cu totul diferit. Întreabă un tânăr ce reprezintă culorile steagului național și vei fi suprins… . Întreabă un tânăr la ce visează și de cele mai multe ori îți va spune că visează să părăsească țara, să-și ia o bursă undeva și apoi un job prin orice țară europeană. Roagă un lider politic să–ți recite tot imnul național și vei avea surprize, zic de ei pentru că teoretic frumos ar fi să îl știe. Azi imnul se mai cântă sporadic – pe stadioane (baguit prima strofa) și l-am mai auzit pe la începutul anului școlar când vine preotul, primarul și alți înalți reprezentanți la deschiderea anului școlar în sistemul public într-o paradă de prost gust din care copiii nu înțeleg nimic.

Treceam în seara asta pe străduțele din cartierul meu și văd că unii gospodari și-au aprins deja beculețele de sărbători, iar alții și-au afișat un mare steag românesc la poartă – regal, neregal, revoluționar – fiecare după opțiuni și pasiuni. Și mi-am adus aminte de orașele transilvănene, acolo unde de-a lungul istoriei a fi român a adus suferință, victime, ani grei de închisoare – acolo unde în peregrinările mele am colindat orașele și nu am putut să nu observ tricolorul afișat în permanență la fereastră. Și văzându-l am înteles că a fi patriot în România mai înseamnă ceva, undeva, pe alocuri. Pentru că fiecare zvâc de patriotism (vezi cele mai recente evenimente din București și Piata Universității) a fost supus manipulării, a fost blamat și ghimpele falsității ne rânjea had din diverse interpretari ale analistilor sau … pe surse. Și poate exista un scop în toate astea… cine știe – istoria se va rescrie din nou.

Așadar, a fi patriot mai înseamnă astăzi ceva în România?

Dragostea față de pământ? Atașamentul față de credință? Respectarea jurământului de credință față de țară pentru cei ce ar trebui să o apere și nu să o vândă bucată cu bucată? Respectul față de imn și drapel? Cinstirea eroilor neamului, dar mai ales a oamenilor simpli ce au dat dovada unui patriotism devenit deșuet pentru generațiile actuale?

Oare acum, în plin conflict internațional, dacă mâine s-ar suna mobilizarea generală, câți vor spune da, merg să lupt pentru țară și câți vor da bir cu fugiții?

Știați că în învățământul românesc cu curricula britanică nu se studiază istoria românilor? Adică da – un procent mic de copii români nu vor afla niciodată cine a fost Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Carol I sau alte figuri reprezentative pentru istoria românească…

Mâine e 1 Decembrie. Pentru unii înseamnă mici, bere, defilări, stegulețe obținute gratis. Pentru alții, cu străbuni pierduți pe fronturile patriei, pentru cei ce au rămas în țară nu pentru că nu au avut o altă soluție, ci pentru că au optat să fie români în România – cred că încă mai înseamnă ceva.

Iar când departe de țară, te încearcă rușinea că ești român pentru că alții te fac să te simți așa – ridică-ți privirea și zâmbește – pentru că numai tu știi câte daruri, invenții și acte de cultură a dăruit România lumii acesteia. Istoria o facem noi, fiecare dintre noi. La mulți ani România!