Funcționarul public. Un tablou dezolant.
Mă duc azi la o administrație financiară. Mă înarmez cu muuult calm și îmi promit să nu judec indiferent de ce mi s-o întâmpla – doar să observ. O zăresc pitită într-un colț de clădire – pentru un loc menit să adune birul populației – e destul de slab semnalizat.
Programul cu publicul 8-14:30. Îmi trece repede invidia. Un paznic mătură de zor intrarea. Înăuntru încerc să mă orientez rapid și înainte să mă dumiresc, pun ochii pe un automat de bilete de ordine pe care apăs ca să am acces la un inspector. Nr.117. Totul bine pănă aici. Sunt vreo 10 ghișee însă doar patru operaționale restul afișează electronic OCUPAT. Mă așez la coada pentru consultații (adică deduc că e fostul birou de informații). Omul e foarte rapid și coerent, îmi vine repede rândul și îmi explică cu claritate ce am de făcut. Deja mă relaxez. Completez un singur formular – nu, nu trebuie să fac nicio plată – și imi aștept cuminte rândul la ghiseu.
Tabela parcă a luat-o razna căci funcționarii obișnuiți poate ca oamenii sa ia bilete de ordine și să dispară nu-ți dau decât vreo două secunde să ajungi la ghișeu. Iată, un anunțător vocal spune ca i-a sosit rândul numarului 116 la ghișeul 8. Dar inspectorul nerăbdator nu o aștetaptă pe bătrânica care de abia se mișca și apasă imediat 117. Mă prezint dar bătrânica e deja în fața mea. Inspectoarea mă ceartă că nu am venit la timp și că mi-am pierdut rândul. Rămân calmă. Aștept în timp ce se strigă 118, 119….Îmi mai iau un bilet de ordine – să fiu sigura 130. Încep să dau semne de nervozitate. În sfârșit ma primește. Se uită rapid la hârtii, eu nu prea contam – de altfel nu mi-a adresat decât o propozitie și o singură privire. Apoi vorbește la mobil, acasă. Interminabil. Nu reușea să convingă pe cineva să vină la nu știu ce sindrofie.
Am timp să îmi citesc mailurile. Dacă nu m-aș jena, as răspunde poate și la telefon în timp ce doamna face același lucru, decid ca nu e prea cuminte să nu cumva să se înfurie și să nu-mi mai dea afurisita aia de hîrtie. Au trecut deja cinsprezece minute.
Apoi îmi pică ochii pe un aparat de feedback, din acela în care ai vreo 5 opțiuni de la nesatisfacut la excelent. E o apariție stranie în acest loc. Scrie mare pe el: ”Părerea ta conteaza”! Pare funcțional, butonul cu ”excelent” clipește non stop. Vai, ce mă mănâncă mâna… să apăs. Deja au trecut douăzeci de minute.
Oare cum se măsoară excelența în acest birou? Oare se corelează cu performanța lor? Oare se uită cineva pe vreun raport sau e o chestie de genul hai să ne facem că ne pasă?
Ca să nu mă plictisesc observ în continuare – opt inși într-un spațiu minuscul. Un cubicul minuscul de corporație e generos… Făra aer condiționat doar cu ceva miniventilatoare personale lipite care pe unde a putut. Sunt trecuți de 50 de ani. Tastează cu un singur deget, în timp ce palma le e ocupată cu ceva de mâncare sau cu instrumente de scris. Fiecare dintre ei se ridică regulat să folosească unica ștampilă aflată pe un birou lângă sticle de Fanta și Cola plus ceva pachete de mâncare din care nu se văd decât firimiturile. De pe o ușă obscură mai apare din când în când un tinerel care ori e specialistul lor în calculatoare ori un fel de supervizor. Căci toți îi adresează probleme procedurale dar el omul e destul de rezervat în comunicare. Și da, v-am plictisit deja cu atâtea detalii dar dacă vreți să știți mi-am imaginat cum ar fi să fiu pentru o oră în spatele geamului de sticlă, de partea cealaltă a baricadei și sincer am murit puțin numai vizualizându-mă.
Funcșionari publici. Abrutizați, înglodați în dosare, înghesuiți inuman, își numără chinul până la 14:30. De altfel pe automatul de bilete de ordine scrie clar – ”nu acceptăm bilete de ordine după 14:30”. Dacă nu ai lucrat în sistemul public și ești obișnuit cu luxul birourilor corporate preocupate de corporate wellbeing – cam asta-i România.
Paznicul a făcut un gest frumos. i-a adus unei doamne un scaun, era singura care nu avea. Mi s-a părut un element de umanitate printre fețe fără zâmbet.
Sursa foto: Adevarul.ro