Filipinezu’ din bucătărie

Deunăzi în stația de metrou Iancului pășesc grăbită spre ieșire, în timp ce mintea îmi zbura zglobie sesizez că, la patiseria din incinta stației roboteau de zor, un el și o ea – filipinezi. Hm.. îmi spun, iată ceva nou în peisaj. Criza de personal lovește din nou… Niciun român nu mai vrea oare să lucreze ca patiser? Nimeni nu mai e dispus să învețe această meserie? E acceptabil pentru un filipinez salariul minim pe economie dar nu și pentru un român? Probabil că da și acesta e doar începutul. Va deveni România poarta de exod pentru filipinezi, balinezi, chinezi dornici de un trai mai bun in Europa?
Căci iată, îmi vine în gând povestea unui amic care spunea cu încântare cât de bine a fost servit și tratat de personalul filipinez al unui hotel de 5* din Brașov ce a decis să-și înlocuiască majoritatea personalului cu lucrători specializați în servicii însă … asiatici. Prima mea reacție a fost: excelentă decizie! Cei care s-au plimbat prin Asia știu că ”a servi” clientul are o cu totul altă dimensiune în cultura lor decât în cultura româneasă. A servi, e o onoare, e o oportunitate de a etala cunoștințele și competența ta profesională, e o normalitate în timp ce în cultura românească – și mă refer strict la industria serviciilor – a servi clientul e mai mult un proces forțat, needucat și de multe ori prost înțeles. Și chiar dacă voi declanșa avalanșa de păreri diverse pe acest subiect îmi asum părerea mea avizată: îți trebuie o anumită mentalitate și o anumită formare ca să poți servi clienții la standarde decente – e nevoie de educație de specialitate minimă în deservirea clienților, e nevoie de o înțelegere diferită a lui ”a servi” care nu înseamnă ”a te umili” – așa cum e el perceput de multe ori local și da – e nevoie de o stimulare a celor care aleg să lucreze în industria serviciilor. Pentru că altfel „filipinezii” din bucătărie, de la recepție, din restaurant, din spitale, din căminul de bătrâni, din SPA-uri, din grădinițe, de acasă, din hoteluri, din orice zonă ce implică deservirea clienților vor fi peste tot și te vor uimi cu o engleză bunicică, cu un zâmbet cald constant, cu o preocupare obsedantă pentru a-ți fi bine și ai putea chiar să te obișnuiești rapid cu asta.
Speculând momentul și salariile relativ mici din Bali, Filipine – din ce în ce mai mulți întreprinzători exportă și plasează în România forță de muncă ieftină – le asigură cazarea, ceva oportunități de instruire și îi exploatează la maximum. Din discuțiile mele cu lucrători în prestări servicii din Filipine/Bali se pare că salariul lor aici nu e neapărat mai avantajos ca în țara lor însă văd în jobul din România o șansă de a merge mai departe spre vest. Adică acolo unde unii din românii noștri au ajuns deja și unde nu-i mai știe nimeni cum își fac ei banii sau ce trebuie să îndure mai ales că, unii se descurcă binișor – muncind cinstit.
Pe vremuri părinții aveau opțiunea de a-și îndrepta copii către școli profesionale ori către învățământul superior. Decăderea industriei locale, ambițiile profesionale din ce în ce mai mari, ușurința de a accesa sistemul de învățământ superior privat – ne-au marcat atât de tare încât am omorât școlile profesionale și ne-am ales cu milioane de studenți în timp ce piața strigă din ce în ce mai tare după forță de muncă specializată. Să nu ne mire când instalatorul din blocul tău (să fie clar, respect orice persoană ce muncește cinstit indiferent de studii și titluri) va câstiga mai mult ca tine, tu cu facultate și job în multinațională. Daca e suficient de întreprinzător și nu-l doboară lenea are toate șansele – căci munca lui va fi pe o nișă în care vor fi din ce în ce mai puțini.
Nu scriu cele de mai sus ca un semnal de alarmă tardiv , acesta e dat demult în piață – spun doar că interesul pentru învățământul profesional trebuie resuscitat, încurajat și stimulat la nivel guvernamental dar și de către mediul privat – pentru că altfel vom face planuri din “cuțite și pahară” dar execuția bat-o vina, va rămâne în aer… Zic și eu, nu dați cu parul.